Arta : spaţiul publicului

marți, 28 iunie 2011


Intervenţia grafică şi formularea eliptică din titlu sînt menite să rezume şi să anunţe cele două idei majore pe care le voi dezvolta mai jos. În ordine inversă, prima dintre ele priveşte sintagma „spaţiul publicului” şi se referă la ruptura contemporană dintre spaţiu şi public. A doua idee are în vedere arta: este posibil ca ea să fie azi una dintre rarele „strategii” prin care spaţiul şi publicul pot să fie readuse laolaltă.

Să explic pe rînd cele două idei.
Discursurile actuale despre „spaţiul public” funcţionează în marea lor majoritate după prejudecata că există ceva de genul unei realităţi spaţiale, topografice, care ar găzdui şi ar îngădui practici publice. Această prejudecată provine din textele clasice consacrate subiectului, cu deosebire din scrierile lui Jürgen Habermas şi Hannah Arendt, care oferă amîndoi modele reale (deşi uşor idealizate) ale unui spaţiu public occidental burghez, respectiv specific agorei din Grecia antică. Sînt texte care descriu apariţia şi funcţionarea unor locuri anume în care se produce dezbaterea publică: în cazul lui Habermas, locuri de rezistenţă la opresiunea statală şi de tampon între un stat mereu suspect de dominaţie excesivă şi o sferă a interesului şi a vieţii private ce se cuvine protejată; în cazul Hannei Arendt, locuri politice prin excelenţă, ale întîlnirii cetăţenilor care discută şi construiesc o lume împreună, eliberaţi de povara preocupărilor casnice şi cu totul dedicaţi edificării spaţiului public şi politic al cetăţii.
Aceste modele nu mai sînt însă de actualitate. Ca paradigme ale unor lumi apuse, ele descriu realităţi desuete sau epuizate în zilele noastre, cînd spaţiul public suportă două procese divergente şi simultane: pe de o parte, despaţializarea locurilor în care ceva de ordinul unei dezbateri publice mai are loc şi, pe de altă parte, depublicizarea spaţiilor urbane despre care se spera sau se imagina că vor putea adăposti astfel de dezbateri. Despaţializare, întrucît esenţialul a ceea ce mai este azi o dezbatere publică, se produce în afara locurilor urbane. Interesul public, sau ceea ce se invocă mai degrabă în numele lui, fie se decide în cabinete de experţi, fie devine spectacol pe platourile de televiziune, fie se discută, cel mai adesea inutil, pe platformele virtuale. Depublicizare apoi, pentru că spaţiul urban pare – în numele administrării performante a fluxurilor tot mai intense de mărfuri, persoane, capitaluri, informaţii şi în numele imperativelor de securizare – acest spaţiu urban pare deci tot mai puţin apt să îngăduie practici ale existenţei sensibile în comun. Oraşul sigur al fluxurilor reduce experienţele comuniunii la întîlniri fugare pe traiectorii dinainte stabilite ori la concentrări de mase de oameni pe stadioane, în mall-uri, la evenimente zise „culturale” propuse neobosit de industriile de divertisment.
Spaţiul nu mai este public, el este în cel mai bun caz o sumă de locuri cu public. Transformarea care se produce este aceea a trecerii de la oraşele îngăduind, provocînd prezenţe, experienţe şi senzaţii comune, dar diferite, disensuale ori chiar conflictuale – singurele care pot da naştere unei dimensiuni etice şi politice a spaţiului public – la oraşele cu spaţii private protejate şi cu spaţii de folosinţă comună, pe care nu le mai putem numi publice decît în virtutea unei inerţii şi nu pentru valenţele lor creative. Este o transformare care are loc în acelaşi timp cu vidarea politicii de conţinutul său plural, creator, cu diminuarea accelerată a calităţii de „cetăţean” din kitul de calităţi al locuitorilor oraşelor în profitul creşterii exponenţiale a rolului lor monoton de consumatori de produse, informaţii şi spaţiu, de clienţi ai industriilor de servicii şi de fluxuri, dar şi cu funcţionalizarea arhitecturii şi designului urban. O transformare care produce subiectivităţi precare, flexibile, asimilabile nu unor comunităţi cu practici şi reprezentări concurente, litigioase, ci unor publicuri-ţintă, ca teren predilect pentru exersarea şi rafinarea mecanismelor de manipulare, de disciplinare şi de control.
Prin urmare, sintagma „spaţiu public” nu mai vorbeşte nici despre spaţiu şi nici despre însuşirea unei raţionalităţi şi/sau sensibilităţi de a fi publice şi de a se manifesta public, în jocul de roluri, în curajul apariţiei în faţa celorlalţi ca diferiţi, parteneri şi rivali într-o competiţie pentru definirea şi asumarea binelui public.

„Arta în spaţiul public” înseamnă atunci în mod precis următorul lucru: arta, prin gesturile sale, prin intervenţiile sale, prin sensibilitatea pe care poate să o re-creeze, să o trezească, să o surprindă sau să o stimuleze, mai poate doar să se propună ca magnet între „spaţiu” şi „public”. Operele de artă, cu deosebire în formele lor contemporane (instalaţii, evenimente, happening-uri, performance-uri), pot să reabiliteze spaţiul public, redînd parţial, punctual, provizoriu, celui dintîi atributul publicităţii (cu totul alta decît aceea asimilată sărăcăcios advertising-ului) şi celui de-al doilea o spaţialitate reală, pe care o înţeleg aici în dimensionalitatea sa sensibilă. Spaţiul public nu este doar o chestiune de schimb argumentat de idei şi nici o distribuţie echitabilă de locuri ale circulaţiei şi şederii, ale preumblării ori odihnei, ale contemplării sau trecerii. El este sau, mai degrabă, poate fi un spaţiu al întîlnirii dintre subiectivităţi şi sensibilităţi eterogene şi ireductibile la moduri unice de întrebuinţare ale simţurilor noastre comune, graţie unei arte ea însăşi capabilă să-şi reformuleze obiectivele, strategiile, mijloacele de prezentare publică şi locurile de manifestare. Ca exerciţiu de sensibilitate, ea lucrează prin dislocări repetate ale locurilor atent distribuite de formele actuale de putere. Ea creează spaţii în locuri, ea face loc venirii unor idei, gusturi, naraţiuni ori prezenţe corporale multiple, dislocîndu-ne corpurile, prejudecăţile ori simţurile amorţite de confortul promis şi oferit de societatea de consum.
Discurs şi practică heterologică, arta este una din ultimele şanse ale heterotopiei de devianţă care se (mai) numeşte spaţiu public de a rezista nenumăratelor presiuni distopice.
 
(Text publicat in numarul din luna martie 2011 al revistei Arta)

0 comentarii: