Stradă, rutină, transgresiune (1)

duminică, 19 iunie 2011

“Istoria începe la nivelul solului, cu paşii. Ei sînt numărul, dar un număr care nu face serie. Ei nu pot fi număraţi pentru că fiecare este o unitate de tip calitativ: un stil de aprehensiune tactilă şi de apropriere kinezică. Mişunatul lor este un nenumărabil de singularităţi. Jocurile de paşi sînt fasonări de spaţii. Ele ţes locurile.” (Michel de Certeau)


1. Înainte de toate, strada are o semnificaţie spaţială. Ea este canalul, linia, mijlocul care leagă cele două repere esenţiale ale existenţei umane: casa şi munca (sau: locul de locuit şi locul de muncă); ca atare, ei i se pot ataşa toate însuşirile circulaţiei şi ale comunicării, în sensurile lor restrînse, dar şi în cele mai largi cu putinţă. Circulaţia este cea a oamenilor şi vehiculelor, dar este şi cea a bunurilor, a mărfurilor, a ideilor etc; după cum comunicarea poate avea un înţeles restrîns ca transmitere de informaţie, dar şi unul larg, de aducere laolaltă prin mesaj, prin cuvînt sau semn. Pe stradă se circulă deci şi se comunică, amîndouă fiind trăsături ale expunerii de sine şi ale expunerii lucrurilor; strada e locul prin excelenţă al feţelor şi faţadelor, al publicităţii (în ambele sale dimensiuni: devenire publică şi promoţie, reclamă), al suprafeţei semnificante şi inepuizabile în semnificanţa sa.

În calitatea sa de spaţiu al suprafeţei şi al manifestărilor superficiale, strada este sinonimă cu deschisul; acesta, la rîndul său, poate fi analizat în mai multe din trăsăturile sale.

Este evident mai întîi că strada deschide celelalte două locuri simbolice şi funcţionale ale vieţii de zi cu zi, domiciliul şi locul de muncă, în măsura în care acestea sînt închise oarecum în sine şi îşi sînt suficiente în autonomia lor relativă. Limbajul curent surprinde acest caracter deschis al străzii şi prin expresia “a ieşi în oraş” sau “a ieşi” pur şi simplu, ca act al părăsirii acestor două celule extreme ale vieţii cotidiene.
Dar deschisul străzii se revelează prin el însuşi mai ales graţie capacităţii sale de a conduce către o multiplicitate de alte locuri, de alte destinaţii decît cele amintite mai sus, şi situate la extremităţile cotidianului. Cînd vorbim de aceste destinaţii mai mult sau mai puţin îndepărtate, nu avem în vedere în mod restrictiv doar nişte distanţe pe care strada, drumul în general, le acoperă sau le străbate. Limita cotidianului nu este neapărat şi în primul rînd o limită spaţială, şi de aceea strada este adeseori chiar această limită. Locurile noi, destinaţiile fixate sau survenite pe neaşteptate se situează pe stradă, la capătul ei sau chiar în mijlocul ei. Deschisul străzii nu provine doar din lipsa ei de acoperire (de acoperiş mai curînd), din situarea ei sub cerul liber (şi pasajele acoperite ale Parisului din secolul XIX despre care vorbeşte Benjamin sînt tot “străzi”, în acest sens), ci din capacitatea ei de a expune şi de a se expune imprevizibilului, de a produce sau ascunde locuri, de a configura şi reconfigura spaţiile cotidiene. Suprafaţa străzii deschide aşadar spre “profunzimi” nebănuite şi adeseori neliniştitoare, mai mult decît orice altă instanţă a vieţii de zi cu zi. Deschiderea sa poate fi considerată atunci ca pasibilitate permanentă a evenimentului, a întîmplării, într-un sens mai larg, ca survenire a imprevizibilului, ca şi confruntare cu ceea ce nu era aşteptat să aibă loc şi care îşi face astfel loc în existenţa noastră, individuală sau comună, şi care ne obligă astfel să ţinem seama de aceste noi locuri şi întîmplări. Fiind deschidere spaţială, strada este şi deschidere temporală, ca loc al “trecerii”, în dublul său sens de străbatere a unei distanţe şi de curgere a timpului. În stradă, oamenii, înainte de a fi ei înşişi, de a fi profesori, studenţi sau pensionari, sînt “trecători”, iar prin asta răspund tacit şi regulat acestei duble tranzitivităţi a străzii.



Schematic, ieşirea în stradă este echivalentă, în acest prim înţeles al deschiderii, cu părăsirea securităţii ontologice specifice domiciliului, în vederea dobîndirii unei securităţi sporite prin muncă. Deschisul este suspendarea provizorie (am putea spune: mereu provizorie, sub forma unei caricaturi a eternităţii) a reperelor de certitudine pe care casa şi munca ni le dau, înfruntarea aventurii la care strada ne invită şi ne obligă. Între un loc sigur şi un alt loc sigur, locul fără de loc al străzii, locul lui “a avea loc”, “a trece” şi “a se petrece”, al efemerului şi accidentalului (adică, în primul rînd, al accidentului de circulaţie), al întîlnirii şi intersectării (şi al intersecţiei ca simbol al maximei vulnerabilităţi, al expunerii totale la şoc). Mai mult decît configuraţie spaţială, strada este, după cum crede Humberto Giannini, simbol: “simbolul imprevizibilităţii de care ne temem; simbolul faptului de a rămîne expuşi tuturor ameninţărilor sale (‘a fi în stradă’); simbolul a ceea ce ar putea să ni se întîmple accidental…”.

Strada răspunde cel mai bine pasibilităţii evenimentului şi dimensiunii evenimenţiale a vieţii cotidiene. Dacă domiciliului i-ar corespunde o întemeiere în trecut, iar muncii o proiectare de sine în viitor, străzii i-am putea asigna în chip nemijlocit determinaţia prezentului şi a potenţialului său evenimenţial. Fapt intramundan sau eveniment, după distincţia lui Claude Romano, accident, întîmplare sau întîlnire, toate relevă de “subţirimea” şi de “fragilitatea” prezentului, de imposibilitatea configurării sale altfel decît prin trecere sau proiectare.


2. Într-un al doilea sens, deschiderea străzii este deschidere către celălalt. Ca şi deschidere, deci ca proces mereu activ, celălalt ni se dă mai curînd ca tendinţă, ca o realitate mereu de descoperit. Imprevizibilitatea lumii în stradă este şi imprevizibilitatea (descoperirii) celuilalt. Înainte de a fi o identitate precisă, celălalt este, aşa cum am văzut, “trecător” ori “seamăn”, “aproape”. Ca seamăn al meu, celălalt se prezintă în proximitatea sa imediată, în contactul vizual şi tactil pe care îl am cu el, în atingerea fugară a corpurilor şi privirilor, în trecerea unora pe lîngă alţii, în încrucişările traiectoriilor corporale şi vizuale, ale intenţiilor şi destinaţiilor, ale dispoziţiilor afective şi stărilor fizice etc. 

Dar spaţiul deschis al străzii este şi spaţiu public, adică, precedînd orice determinaţia politică ori civică, spaţiul tuturor şi al nimănui. În acest sens, absenţa de proprietate a acestui spaţiu înseamnă şi absenţa de proprietate a celor care îl practică; pe stradă, sîntem anonimi şi ne mişcăm în calitatea noastră esenţială de trecători. Ea ne acordă această libertate a egalităţii indiferente (şi în indiferenţă), ea permite disimularea şi non-evidenţierea sub calitatea pe care toţi ceilalţi o au, aceea de trecători anonimi. Anonimatul îşi găseşte manifestarea exemplară în spaţiul deschis al străzii, acolo unde fiecare este ceea ce face în primul rînd şi cel mai adesea, adică circulă de la un punct la altul, în nediferenţierea destinaţiilor şi preocupărilor, a grijilor şi identităţilor. Aici, anonimatul capătă mai ales un sens pozitiv: el îmi dă posibilitatea să duc la bun sfîrşit planul propus fără să trebuiască să angajez pentru asta toată greutatea unei identităţi şi a unei responsabilităţi individuale. Strada nu reclamă identitate, dar nu reclamă nici responsabilitate individuală; nu e mai puţin adevărat însă, aşa cum vom vedea, că ea obligă la un alt tip de responsabilitate, pe care o configurează normativitatea sa negativă. Ea eliberează individul însă şi în raport cu sine însuşi – îl eliberează de disponibilitatea pentru sine la care îl invită domiciliul, îl eliberează şi de proiectarea de sine în muncă. Strada este, într-un anume fel, spaţiul “suportabilei uşurătăţi a fiinţei”, al detaşării de grija faţă de lucruri, al raportului gratuit, estetic ori contemplativ cu ele. În această calitate, ea privilegiază întîlnirea şi realizarea hazardată a acesteia, precum şi posibilitatea modificării traiectoriilor cotidiene în funcţie de asemenea întîlniri. Întîlnirea mă scoate din anonimat, dar fără să mă plonjeze într-o identitate tare; ea activează un anumit aspect al biografiei mele, cel graţie căruia cel întîlnit mă recunoaşte şi graţie căruia eu îl cunosc de asemenea. Celălalt poate să mă scoată din anonimat şi din cotidian prin întîlnire, el este încă una din limitele cotidianului, de pe care pot să trec dincolo sau pot să mă întorc de unde am plecat. Mecanismul deschiderii către celălalt se întemeiază, şi în acest caz, pe încredere, pe o încredere care nu este dată, ci care se cere lucrată în permanenţă, şi care angajează mereu o reciprocitate a revelării de sine. Pe de altă parte însă, această reciprocitate implică şi hazardul. Caracterul fortuit al întîlnirii celuilalt nu provine numai din imprevizibilitate producerii ei, ci şi din imposibilitatea calculării efectelor sale. Dacă insistăm însă asupra dimensiunii lucrative şi funcţionale a vieţii de zi cu zi, trebuie să spunem că, în proiectul pe care încercăm să-l realizăm zilnic, facem abstracţie de asemenea întîlniri, mai bine zis facem abstracţie de aleatoriul pe care ele îl aduc cu ele, de eventualele riscuri şi pericole la care ele ar putea să ne expună. Traseul nostru cotidian nu ţine seama, cel puţin în planul său matinal, de posibilitatea întîlnirilor; altfel spus, el este elaborat pornind de la o anumită încredere în ceilalţi şi în lucrurile întîlnite pe acest traseu şi de la un permanent sentiment al securităţii ontologice. Atunci cînd aceste întîlniri se realizează totuşi, în chip fericit sau nefericit, mai mult sau mai puţin întîmplător, încercăm să refacem cît mai repede cu putinţă acest traseu şi să anihilăm ocolul sau întîrzierea. Urbanismul contemporan şi arhitectura marilor metropole încearcă tocmai să contribuie la evitarea unor asemenea imprevizibilităţi, propunînd strada ca simplu canal de trecere, “ţeavă prin care sînt aspiraţi oamenii” (M. Pinard), loc de trecere sau pur şi simplu “non-loc”, cum se exprimă Marc Augé într-o antropologie a oraşului postmodern. Într-un asemenea spaţiu decantat de întîmplare, evenimentul nu mai este cel al întîlnirii cu un celălalt cunoscut (tot mai improbabilă, prin izolarea şi eficientizarea transporturilor), dar riscă să capete aspectul unei catastrofe, atunci cînd acest flux al circulaţiei şi comunicării între locuri este întrerupt. Urbanitatea contemporană realizează deci o esenţă pură şi non-umană a străzii ca trecere, supusă exclusiv unor imperative raţionale, pragmatice şi funcţionale. În oraşele încă moderne, mai e loc de întîmplare şi de întîlnire, mai e loc de flanare şi de plimbare, mai e loc efectiv de celălalt.


3. Deschisul străzii poate căpăta şi un al treilea sens, dacă o punem în relaţie cu normativitatea ce-i reglează existenţa. În comparaţie cu domiciliul şi locul de muncă, unde predomină imperative pozitive (unde trebuie să facem ceva, e necesar să acţionăm într-un fel sau altul), strada e guvernată de o normativitate negativă. Pentru a rămîne ceea ce sîntem pe stradă, adică simpli trecători, şi pentru a putea atinge destinaţiile pe care ni le propunem, trebuie să respectăm numeroase norme negative, prea puţin evidente şi prea puţin explicite, dar foarte eficiente. De la simplele reguli de circulaţie pînă la normele de comportament, vestimentare sau lingvistice, majoritatea actelor cotidiene sînt supuse acestor măsuri prohibitive, care stabilesc foarte clar ceea ce nu trebuie să facem, delimitînd astfel spaţiul de manifestare în actul trecerii. Zidurile care mărginesc străzile şi care le stabilesc direcţiile au un echivalent direct în zidurile pe care strada însăşi le impune “locuitorilor” ei temporari; ele sînt înălţate în ideea tocmai a prezervării acestui spaţiu de la orice revendicare privată, ori particulară, în raport cu universalitatea întrebuinţării sale, dar mai ales în vederea protejării fiecăruia împotriva tuturor şi a tuturor împotriva fiecăruia. Strada nu interzice acţiunea, dar o limitează la acele forme în care fiecare, fără competenţe deosebite şi păstrîndu-şi identitatea cvasi-anonimă de trecător, are acces la ea şi-şi poate realiza, graţie funcţionalismului său, finalităţile zilnice. Dar nu este suficient ca aceste norme să fie propuse, ele trebuie şi impuse şi respectate. Întîi de toate, o putere anonimă, difuză şi permanentă veghează la respectarea lor, iar acesteia îi putem spune deopotrivă “opinia publică”, “bunul simţ”, “lumea”, “oamenii”, “ceilalţi”. Eficienţa acestei puteri vine din structura sa atotcuprinzătoare şi reticulară, desfăşurată asemeni unei plase în care fiecare este prins ca trecător, pieton, şofer etc. De asemenea, ea mai vine din permanenţa sa, din capacitatea sa nelimitată de supraveghere şi, poate, în cel mai înalt grad, din participarea tuturor la funcţionarea ei. Deîndată ce se constituie ca trecător, fiecare este supus acestei puteri şi face parte din mecanismele ei, fiecare este constrîns să urmeze anumite reguli şi îi constrînge pe ceilalţi s-o facă asemeni lui.

Există însă şi mecanisme instituţionale care veghează la respectarea acestei normativităţi negative, a căror eficienţă dă seama în cel mai înalt grad de autoritatea unui stat şi de respectul instituţiilor sale. Soliditatea unei societăţi şi a vieţii sale cotidiene depind esenţial de capacitatea de a face să comunice această putere ierarhică, verticală şi instituţională, cu puterea difuză şi orizontală a opiniei publice. Slăbirea oricăreia din cele două împiedică o asemenea comunicare şi se traduce într-o slăbire efectivă a statului; ceea ce este relevant pentru noi într-o asemenea analiză (cu generoase trimiteri la filosofia foucauldiană a puterii) este relaţia dintre cotidian şi putere, exemplificată aici prin constituirea spaţială a străzii. În acest sens, mai merită dezvoltată o idee: am invocat mai sus caracterul deschis al străzii cu referire la posibilitatea “evadării” individuale din cotidian în acest spaţiu expus. Dar strada este locul privilegiat al contestaţiei colective a cotidianului. Normativitatea negativă care o prezidează, face din stradă locul de maximă tensiune al vieţii cotidiene; atunci cînd studenţii sau muncitorii “ies în stradă”, ei nu o fac în mod gratuit ori contemplativ, ci pentru a contesta o ordine socială şi politică, tradusă în anumite configuraţii ale vieţii lor cotidiene. Revendicările economice, politice, sociale, profesionale sînt expresii ale unei distanţe care s-a instaurat între un proiect colectiv-comunitar şi o existenţă cotidiană deficitară. Strada, ca loc prin excelenţă al publicităţii, este spaţiul revoltei împotriva acestei distanţe, al dorinţei clar (şi uneori violent) exprimate, al reducerii ei şi al refacerii unei cotidianităţi superioare. Ea este mediul înfruntării şi confruntării cu ordinea dată şi, nu arareori în istorie, cauza schimbării acestei ordini. De aceea, orice stat modern veghează în mod sporit la respectarea disciplinei stradale şi controlează în feluri diferite şi din ce în ce mai performante (de la clasicele patrule pînă la atotvăzătoarele şi subtilele camere de luat vederi) ordinea în spaţiul public.

0 comentarii: