Stradă, rutină, transgresiune (2)

joi, 23 iunie 2011


Strada şi sentimentul de încredere

Jane Jacobs este critic arhitect şi urbanist şi un partizan convins al modului de viaţă urban contemporan, al megapolisului în detrimentul micilor oraşe provinciale. Lucrarea sa principală The Death and Life of Great American Cities este o pledoarie pentru marile oraşe americane, care a contribuit teoretic la naşterea unui curent pro-urban şi practic la remodelarea centrului unor oraşe precum Boston şi Philadelphia.
În capitolul “Apologia străzii” din această lucrare, autoarea descrie condiţiile în care strada poate deveni atrăgătoare şi factor de securitate pentru trecători. Aceste condiţii ar fi în număr de trei:
§     mai întîi, ea trebuie să facă o demarcaţie clară între spaţiul public şi spaţiul privat, să stabilească deci reguli precise de trecere din unul în celălalt şi mecanisme de protecţie a unuia împotriva agresiunii celuilalt; aceasta se întîmplă mult mai frecvent în marile oraşe, spre deosebire de micile oraşe de provincie caracterizate prin încălcări de teritorii între aceste două tipuri de spaţii;
§     în al doilea rînd, strada trebuie să se găsească sub supraveghere permanentă, iar ochii ce trebuie să practice această supraveghere nu trebuie să fie alţii decît cei ai proprietarilor naturali ai spaţiilor ce mărginesc strada. De aceea, clădirile înşiruite de-a lungul străzii trebuie să fie orientate cu faţada şi cu ferestrele spre stradă, aşadar nici cu spatele şi nici cu pereţii “orbi”, cum îi numeşte autoarea;
§     în sfîrşit, a treia condiţie este utilizarea permanentă a trotuarelor; în acest fel, securitatea străzii sporeşte prin chiar supravegherea reciprocă a trecătorilor, iar numărul lor sporit atrage privirile celor din interiorul clădirilor. Nimănui nu-i place să privească printr-o fereastră ce dă către o stradă pustie, după cum contemplarea unei străzi circulate poate fi un mod de relaxare ori de divertisment al celor ce locuiesc pe acea stradă.

Dar această securitate şi această populare a străzii nu pot fi obţinute în mod forţat; e nevoie ca trecătorii să fie atraşi să folosească o stradă sau alta. De aceea, ele trebuie înzestrate cu numeroase locuri publice şi cu magazine, al căror program de lucru să fie cît mai lung cu putinţă. Patru ar fi motivele pentru care această organizare a străzii face din ea un loc sigur:
§      magazinele, barurile, restaurantele oferă trecătorilor – fie ei locuitori ai străzii ori din afara cartierului – motive concrete şi pragmatice de a utiliza strada;
§      ele atrag traficul în locuri care nu au nici o atracţie prin ele însele, transformînd astfel strada în loc de trecere, loc animat şi divers organizat; într-adevăr, dincolo de mulţimea acestor magazine, baruri etc., diversitatea lor contribuie de manieră decisivă la felul de a fi atrăgător al străzii;
§      primii agenţi de securitate ai străzii sînt chiar proprietarii acestor magazine, al căror interes principal este siguranţa clienţilor şi încrederea lor în posibilitatea revenirii în aceste locuri;
§      nu în ultimul rînd, cei care contribuie la atragerea altor persoane în aceste locuri sînt cei care le practică deja. În astfel de locuri, crede Jane Jacobs, oamenii caută oameni şi ceea ce orăşeanul detestă cel mai mult este vederea vidului, ordinea şi calmul. În stradă, oamenii sînt deopotrivă cei care observă şi care sînt observaţi, cei care supraveghează şi care sînt supravegheaţi.


“Oraşele sînt pline de oameni cu care, din punctul lor de vedere sau din al meu, un anumit tip de contact este util şi agreabil”, iar acest contact înseamnă în cel mai înalt grad respectul faţă de celălalt şi “un anumit sentiment inconştient de solidaritate”. Organizarea şi funcţionarea vieţii publice în stradă depinde în chip esenţial de încrederea care se stabileşte între trecători, o încredere bazată pe legi nescrise şi pe o serie de nenumărate contacte mărunte, al căror teatru este trotuarul. Fiecare din aceste contacte – gesturi, cuvinte, atitudini, atingeri – este neînsemnat luat în el însuşi, dar suma tuturor constituie o armătură solidă în vederea edificării acestei securităţi şi încrederi. Sentimentul lor creează o personalitate colectivă care are modurile sale proprii de acţiune şi de reacţie, care nu poate fi impusă de manieră instituţională şi a cărei absenţă poate avea consecinţe catastrofale asupra vieţii cotidiene. De asemenea, această personalitate colectivă devine oarecum proprietarul spaţiului public al străzii, care instituie acea normativitate negativă şi care veghează, prin mii de ochi şi mii de gesturi, mereu altele, la respectarea ei. Personalitate publică prin excelenţă, ea intră într-o relaţie strînsă cu intimitatea individuală şi cu proprietatea privată. Astfel, numai o puternică personalitate a vieţii publice garantează protecţia vieţii private şi stabilirea unei graniţe ferme între ele. Într-un oraş de provincie, în care viaţa publică este doar adiţionarea mai multor vieţi private, strada este o prelungire (mereu problematică şi mereu nereuşită) a domiciliului sau a locului de muncă, teritoriile lor întrepătrunzîndu-se de o manieră dăunătoare oricăruia dintre ele. În marile oraşe, dacă e s-o urmăm pe Jane Jacobs, decizia de a împărtăşi o parte din intimitatea mea îmi aparţine în cel mai înalt grad, chiar dacă preţul de plătit pentru această decizie este pierderea unei anumite familiarităţi şi nostalgia după o asemenea stare a celor care-şi schimbă modul de viaţă.
Merită însă mai degrabă să insistăm asupra sentimentului de încredere care prezidează la reglarea vieţii cotidiene stradale. Pentru a relansa această discuţie, trebuie să ne întoarcem la ceea ce poate fi numit “relaţia de co-prezenţă”; într-adevăr, strada este locul prin excelenţă al manifestării acestei relaţii. Spre deosebire de comunităţile locale, unde această relaţie aduce faţă în faţă persoane care se cunosc, strada în marile oraşe moderne este populată de străini, persoane cvasi-necunoscute; cei pe care îi întîlnim cel mai adesea sînt oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi cu care avem contacte relativ efemere. De aceea, raportarea la ei este cu totul diferită faţă de cea familiară dintr-un sat ori dintr-un orăşel liniştit. Întîlnirile care creează ţesătura vieţii cotidiene în contextul anonimatului relaţiei de faţă-în-faţă sînt permise mai ales prin ceea ce Erving Goffman numea “neatenţie politicoasă” (civil inattention). Prin acest termen, Goffman înţelege să descrie ceea ce pare să fie o ţesătură aleatorie de indici şi semnale dintre cele mai insignifiante, dar care cer, crede el, o administrare complexă şi savantă din partea utilizatorilor. În întîlnirea aparent banală dintre doi trecători, aşa cum sînt milioane în fiecare zi şi în fiecare oraş, există o miză în care sînt angajate gesturi şi atitudini, credinţe şi idei ce ţin atît de personalitatea fiecăruia, de subiectivitatea sa, cît şi de contextul cultural căruia trecătorii îi aparţin. O asemenea întîlnire, încrucişare şi apoi îndepărtare, şi care cel mai adesea nu lasă urme, care se consumă deci în efemeritatea unei clipe, nu există indiferenţă, ci mai degrabă o supraveghere reciprocă, un studiu scurt şi decis al distanţelor şi contactelor, şi a cărui principală formă este una vizuală. Încrucişarea privirilor se produce aşadar în două momente: un prim moment al privirii celuilalt, urmat de deplasarea privirii deîndată ce privirile se întîlnesc. După Goffman, această formă a contactului vizual are o semnificaţie precisă, şi anume absenţa unei intenţii ostile.
Neatenţia politicoasă este deci o practică universală şi ea instaurează o încredere a priori, superficială, desigur, dar absolut necesară articulării vieţii cotidiene, o încredere care se stabileşte între străini în locuri publice şi pe durate de fiecare dată scurte. Reluînd analizele lui Goffman, Anthony Giddens citează, pentru a ilustra această idee, exemple de interacţiune negativă sau fragmentară: privirea glacială sau plină de ură a albilor asupra negrilor în sudul Statelor Unite cu cîteva decenii în urmă, o privire care interzicea orice producere comună de cotidianitate şi orice solidaritate între unii şi ceilalţi. De asemenea, un trecător care evită orice contact vizual cu ceilalţi şi care priveşte ţintă în faţa lui, dovedeşte un sentiment de teamă în raport cu mulţimea care îl înconjoară şi riscă să precipite ostilitatea celorlalţi. Un exemplu mult mai apropiat de noi este cel al dramaticei crize din Macedonia, unde trotuarele oraşului Tetovo sînt ferm împărţite între creştini şi musulmani, dovedind, la nivelul cel mai elementar al faptului de a fi împreună, cel al mersului pe stradă, eşecul unui dublu proiect modern: mai întîi al comunismului estic, apoi cel al multiculturalismului vestic.
Nu lipsită de importanţă în instaurarea acestei neatenţii politicoase este dimensiunea corporală a contactului public. Este vorba, după aceşti autori, de o subtilă utilizare a postùrilor corporale, care trebuie să transmită celorlalţi mesajul absenţei de ostilitate şi al încrederii pe care ceilalţi pot s-o aibă în noi. “Neatenţia politicoasă este o încredere în ‘fondul sonor’ – nu în sensul unui amestec aleatoriu de sunete diverse, ci al unei asamblări de ritmuri sociale atent reprimate şi controlate.” De aceea, nu este exagerat să vorbim de tact pentru a descrie această grijă pentru celălalt şi pentru noi înşine, pentru protecţie reciprocă în locul cel mai expus al vieţii cotidiene, care este strada.
Încrederea, securitatea ontologică şi sentimentul continuităţii lucrurilor şi persoanelor sînt strîns legate în viaţa de zi cu zi şi ele contribuie la instaurarea rutinei, înţeleasă aici ca previzibilitate la care se ajunge prin repetiţie.



0 comentarii: