Maramureş play cu fluor

miercuri, 27 iulie 2011

Update Viseu...







Am avut trista ocazie să călătoresc în lunile din urmă de mai multe ori de-a lungul şi de-a latul Maramureşului. Spun tristă, pentru că această parte de ţară se scufundă ea însăşi într-o tristeţe cum rareori mi-a fost dat să văd prin alte părţi. Un aer dezolant al vremii, zămislit în chinuri din ruinele a ceea ce au fost sau s-a imaginat că au fost cîndva tradiţia locală şi spiritul locului.

Pretextul acestor gînduri mi-e oferit la nivel fenomenal de noua arhitectură care împînzeşte satele şi comunele de pe Mara şi de pe Iza. Desigur, ea nu are nimic original şi nici unic. Asemenea monstruozităţi pot fi întîlnite şi în alte zone din România, pe o paletă „stilistică” ce duce de la palatele cu turnuleţe din Oltenia, Moldova sau Transilvania, pînă la recenta inovaţie a culorilor ţipătoare + termopan + coloane + garduri şi balcoane de crom.
Ameţiţi cum sîntem încă de amestecul de nostalgie poporanistă şi pulsiuni de autenticitate satisfăcute sezonier în agroturism pe ritmuri folclorice, încîntaţi pe veci de cele cîteva biserici de lemn sau mînăstiri care supravieţuiesc cu greu ici şi acolo, simplificăm imaginea Maramureşului pînă la a face din ea o reprezentare a unei esenţe atemporale a românităţii autentice, ignorînd astfel tendinţe actuale mai puţin spectaculoase în aparenţă, dar cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe termen lung.
De cîţiva ani încoace, Maramureşul se distruge cu o viteză şi cu o eficacitate care i-ar face invidioşi pînă şi pe cei mai zeloşi adepţi ai sistematizării rurale. Cincizeci de ani de comunism par să fi trecut pe deasupra regiunii sau să fi ajuns pînă la maiestuoasele sale porţi de lemn, în vreme ce ultimele două decenii de tranziţie, migraţie, consum şi corupţie au devastat totul de la Baia Mare pînă la Sighet şi Vişeu.
Pentru orice trecător atent mai degrabă la prefacerile vieţii cotidiene decît la porturile populare în zi de sărbătoare sau îmbrăcate doar de dragul turiştilor străini, rămîne o provocare pentru gîndire capacitatea formidabilă a acestor localnici de a-şi distruge patrimoniul, material şi imaterial, într-o complicitate solidă cu toţi cei care ar fi însărcinaţi să-l protejeze. Nu este sat în care, cu autorizarea coruptă sau în nepăsarea corupătoare a factorilor de decizie, să nu fie demolate an de an zeci de case tradiţionale, unele aflate într-o stare avansată de degradare. În locul lor apar cu o rapiditate uimitoare monştri fluorescenţi (a se vedea cîteva specimene în albumul postat aici), de o calitate tehnic-arhitecturală mai mult decît îndoielnică şi de un gust estetic ce nu merită nici măcar comentat. Casa mov cu hublouri octogonale şi balcon de oglindă din Şieu ori cea în nuanţe de mov cu coloane roz din Săcel (într-o nuanţă de culoare inspirat denumită de cineva „vomă de vin”) sînt astăzi mai mult decît nişte accidente într-un peisaj dat. Ele, împreună cu sute de alte asemenea oribilităţi, se constituie în unul din cele mai violente gesturi de negare a apartenenţei culturale ori identitare a acestor oameni la ţinutul din care provin. Contemplîndu-le, după proba dură a perplexităţii, nu poţi să nu încerci să te întrebi ce poate fi în mintea celor care le locuiesc, ce simt ei, de unde vin, încotro se îndreaptă, ce iubesc şi ce urăsc acei oameni? Întrebări retorice, fără îndoială, hărăzite unor răspunsuri mereu falsificatoare.

 

De aceea, în acelaşi timp în care discutăm despre o arhitectură care va transforma în doar cîţiva ani Maramureşul într-un Disneyland ridicol, se cuvine să avansăm cîteva ipoteze prin care să încercăm să deconstruim clişeele care sufocă prin ipocrizie şi ignoranţă devenirea recentă a regiunii. Sînt clişee cu care ne-am întreţinut imaginarul identitar de atîta vreme şi care ne împiedică să mai distingem între ceea ce a fost şi rămîne valoros din patrimoniul cultural, istoric, arhitectural al locului, şi explozia de prost gust care ţese într-o urzeală tot mai deasă peisajul maramureşean.

Ţăranul frate cu natura?
Greu de crezut, tot mai greu… Dacă asta s-a întîmplat cu secole în urmă, în identificarea cu codrul, cu ogorul, cu animalele, aşa cum o transmit baladele vechi, e tot mai puţin probabil că ţăranul român şi cel din Maramureş, în special, mai păstrează vreo relaţie proprie cu natura. Munţi întregi defrişaţi sălbatic, lemn vîndut pe mai nimic pentru a cumpăra bolţari, sute şi mii de hectare de teren agricol abandonate, tonele de deşeuri care plutesc pe toate văile ce curg spre Tisa, precum şi multe alte fenomene persistente de poluare dau seama fie de o îndepărtare a ţăranului de elementele naturii cu care se presupune că s-ar fi aflat illo tempore într-un intim acord, fie de falsitatea reprezentărilor noastre intelectualiste despre o stare de armonie naturală în care ar fi trăit strămoşii noştri rurali. Sîntem înclinaţi să credem mai degrabă că legătura ţăranului cu glia a fost una forţată, din lipsă de opţiune; atunci cînd opţiunea se iveşte, ţăranul care pleacă să muncească pe şantierele Europei nu are nici un fel de scrupule să-şi abandoneze cîmpul sau grădina din spatele casei. De asemenea, nu este exclus ca simţul estetic, etic sau comunitar pe care noi i-l atribuim ca fiind unul înnăscut să fie tot o proiecţie urbană a unei civilizaţii citadine ea însăşi aflată în crize de repere. Priviţi arhitectura din aceste sate, priviţi contrastul dintre luxul afişat al faţadelor, porţilor şi autoturismelor, pe de o parte, şi sărăcia spaţiilor comune, cu uliţe desfundate, cu canalizări improvizate, cu grămezi de bălegar prelingîndu-se la vecini sau în şosea, admiraţi pet-urile care plutesc pe Iza, pe Mara, pe Vişeu, pînă la a produce inundaţii; citiţi în presă despre reţelele de infracţionalitate internaţională la care participă şi cei plecaţi şi cei rămaşi (inclusiv în prostituţie ori trafic de droguri, ca să nu mai vorbim de reţele organizate de furturi şi trafic de produse) şi vă veţi tempera entuziasmul faţă de inocenţa şi bunătatea înnăscută a moroşanului.
Vreau să fiu bine înţeles: nu generalizez şi nu diabolizez. Introduc însă nuanţe necesare pentru a înţelege ce se întîmplă în regiune, păstrînd un respect necondiţionat pentru toţi aceia care îşi trăiesc aici viaţa în cumpătare şi respect pentru ce au primit din trecut şi pentru ce înţeleg să transmită ei înşişi mai departe.


„Greaua” moştenire a comunismului
Cît din ceea ce se întîmplă azi în Maramureş se datorează grelei moşteniri a regimului comunist? Acest regim are o responsabilitate directă pentru felul în care a evoluat regiunea, dar nu neapărat în sensul cel mai previzibil al termenului. Zonă relativ ferită şi marginală, ea a cunoscut o dezvoltare economică şi industrială disproporţionată. Insistenţa pe exploatarea de materii prime precum lemnul sau minereul neferos, precum şi pe industria grea şi de prelucrare a generat o ocupare unilaterală a forţei de muncă. Industrializarea a putut produce un combinat gigantic şi devastator prin efectele sale toxice la Baia Mare şi o reţea de exploatare minieră ţinută în viaţă de voinţa conducerii de partid şi nu de profitul economic aşteptat. Sate întregi, colectivizate sau nu, făcînd naveta zilnică şi în patru schimburi între mine aproape sterile şi o muncă a unor cîmpuri capricioase, au reuşit să-şi păstreze un status quo tradiţionalist prin forţa împrejurărilor şi nu printr-o decizie proprie. Dacă ne gîndim că între Baia Mare, Sighet şi Vişeu/Borşa sînt cel puţin 60 de km pe oricare traseu, cu localităţi răsfirate între dealuri şi pe văi, putem lesne remarca felul în care s-a polarizat Nordul extrem al ţării şi în care a fost încetinit ritmul său de dezvoltare. Oraşe cu o oarecare vigoare economică în perioada comunistă, precum Sighetul, Vişeul sau Borşa, sînt astăzi nişte oraşe fantomă, animate periodic de maşinile de lux şi de nunţile fastuoase ale celor care se întorc să-şi etaleze estival agoniseala.
Regimul trecut n-a modificat în profunzime mentalităţile ori comportamentele oamenilor. Acolo unde ele se dovedeau a fi inofensive, el a preferat să profite de ele, să le canalizeze în interesul său şi să le menţină în izolarea geografică oferită atît de generos de lanţurile de munţi ori de cursurile de apă. Tradiţiile au putut supravieţui ca tolerate pentru că erau circumscrise pe plan local şi pentru că nu aveau vreun efect de contaminare altul decît pur estetic – de tip Cîntarea României – în afara regiunii. Efortul modernizator (atît cît a existat…) al comunismului nu a modificat decît superficial această regiune (o singură linie ferată construită în anii 50-60, cîteva şosele ca vai de ele, electrificare şi… cam atît).


Curcubeul mobilităţii
Anii 90 au surprins Maramureşul în aceeaşi letargie care îl caracterizase deja decenii în şir. Aici istoria păruse a se linişti ea însăşi, molipsindu-se de la oamenii molcomi. După cîţiva ani de trezire lentă, febrilitatea a început să se manifeste în jurul anilor 2000, cînd bărbaţii curajoşi din zonă, forţaţi de şomaj şi de spectrul sărăciei, dar şi antrenaţi de muncile grele făcute pe şantiere şi pe ogoarele patriei comuniste, şi-au luat lumea-n cap şi au plecat în străinătăţuri. Trebuie spus că asta se întîmpla în acelaşi timp cu începutul prăbuşirii acelei economii secundare de subzistenţă bazată pe produse de strictă necesitate şi care a permis regiunii să depăşească înainte de 1989 vremurile de penurie. Prima fază a aceste mobilităţi a fost una de pionierat, cu călăuze ad-hoc şi paşapoarte false, guvernată de ideea întoarcerii acasă şi a îmbunătăţirii a condiţiei materiale tot mai precare în care trăiau familiile celor plecaţi.
În ultimii zece ani, însă, asistăm la o nouă etapă a migraţiilor. Ameninţarea sărăciei este depăşită în intensitate de ameninţarea imaginii nereuşitei sociale sub presiunea societăţii de consum. Un exod masiv al forţei de muncă masculine şi feminine, al cărei scop nu mai este întotdeauna reîntoarcerea la locurile de baştină. Şi chiar dacă această întoarcere are loc, ea aduce înapoi oameni schimbaţi într-un fel ciudat. Constituiţi în reţele transnaţionale solide, ei îşi transportă departe izolarea de aici, construind acolo unde ajung microcomunităţi cvasi-închise, guvernate de regulile de acasă. Ei rămîn de multe ori imuni, dacă nu chiar insensibili la ce este de văzut şi de învăţat din Occident, şi revin pentru a-şi cheltui economiile – făcute uneori în condiţii de exploatare cruntă – pe imagini ale prosperităţii şi ale succesului. (Nu pot să trec aici peste un exemplu dramatic, de altă natură: o familie tînără şi-a cheltuit toată agoniseala de doi ani, e vorba de zeci de mii de euro, pe plata medicilor, anesteziştilor şi asistentelor într-un spital din Cluj, pentru o intervenţie chirurgicală de urgenţă a mamei. Anul acesta, bucuroşi că bătrîna a scăpat cu viaţă şi convinşi că au făcut ce trebuie – doar chirurgul le-a spus verde-n faţă că fără această „investiţie” femeia nu ar fi supravieţuit – au luat-o de la capăt, la cules de zmeură în Germania). Oameni orgolioşi, dar cu o imaginaţie relativ săracă, îşi risipesc banii în construcţia de palate nelocuibile, din materiale scumpe şi cu finisaje de proastă calitate, dar neapărat mai mari, mai strălucitoare şi mai la stradă decît ale fratelui, vecinului, prietenului, ori în maşini scumpe, cu care defilează la nunţi sau duminica în lungul satului, precum făceau odinioară părinţii lor pe jos, după ce ieşeau de la biserică, într-un ritual de socializare obligatoriu.
Culorile fluorescente care îmbracă aceste noi edificii şi combinaţiile lor şocante n-au nici o înrădăcinare într-o tradiţie locală a culorilor, după cum nu se inspiră în nici un fel din arhitecturile pe care navetiştii internaţionali le-ar fi putut observa în Italia, în Spania, în Franţa. Ele stau mărturie pentru lipsa (totuna cu excesul) de repere, pentru eclectismul gusturilor şi pentru ruptura dramatică de orice loc a acestor locuitori pe traiectorie. De asemenea, ceea ce frapează la fel de mult ca rozul faţadelor este dispariţia oricărei măsuri spaţiale în edificare; aceste case noi şi-au pierdut raportarea la vreo scară umană, au încetat să dialogheze în vreun fel cu peisajul din jur (singurul mesaj pe care-l transmit e unul de sfidare a casei de alături) şi sînt construite în dispreţ pentru orice raţionalitate economică şi ecologică: imposibil de întreţinut cu zecile lor de camere, ele sînt şi vor rămîne locuite într-o cameră sau două, dintre cele mai modeste, în care va fi instalată tehnologie de ultimă generaţie (televiziune prin cablu, internet prin fibră optică), contribuind la comunicarea copiilor rămaşi cu părinţii plecaţi, dar şi la mărirea distanţelor dintre oameni. Asta în vreme ce reţeaua de apă, de canalizare sau de gaz, ca investiţii publice, este artizanală sau chiar inexistentă…
Dislocarea este un fenomen care afectează nu doar ataşamentul faţă de un loc, ci şi sistemele axiologice care au putut contribui în trecut la identificarea comunitară şi la orientarea în proiectele de viaţă ale indivizilor. Ea se produce pe fondul creşterii inegalităţilor economico-sociale, al bombardamentului imaginal cu modele de reuşită rapidă şi al unei oferte publicitare de consum haotic al cărei efect vizibil este sărăcirea experienţei şi a imaginaţiei creative. În fond, toată această arhitectură trendy este extraordinar de monotonă. Aceleaşi motive (din care nu lipsesc coloanele rotunde ori cu motive brâncuşiene, acoperişurile albastre, termopanele ori gardurile cromate) se regăsesc de fiecare dată, variaţiile minime fiind doar jocuri ale dimensiunilor. Imitaţia funcţionează din aproape în aproape, prin exagerare, prin contrast, nicidecum prin noutate ori creativitate. 


Despre politici publice, numai de bine
Maramureşul se înfăţişează azi ca un vast cîmp de luptă devastat. El pare cu totul părăsit de către autorităţi, preocupate mai degrabă să-şi negocieze funcţiile şi interesele, ori să-şi construiască rezidenţe secundare în locuri pitoreşti. Infrastructura zonei se află într-o stare deplorabilă. Şoselele care leagă restul ţării de Maramureş (Dej-Baia Mare, Bistriţa-Sighet ori Satu Mare-Sighet) sînt adevărate piste de încercare pentru orice automobilist. Ele se află într-un contrast flagrant cu alte şosele din Transilvania sau din ţară. Nici un proiect major de infrastructură rutieră n-a fost realizat aici în ultimii douăzeci de ani. Izolarea rutieră este şi o izolare economică, aşa cum este şi o dovadă a lipsei de interes din partea autorităţilor centrale. Vizitele oamenilor politici au loc cu prilejul sărbătorilor şi festivităţilor, cînd, profitînd de ospitalitatea slugarnică a şefilor locali, se mulţumesc să guste din ţuica de prune şi să se maimuţărească în costume populare. Ruina industriilor locale (siderurgică şi textilă la Baia Mare, lemnoasă la Sighet, minieră la Baia Sprie, Cavnic sau Borşa) n-a fost urmată de investiţii majore şi a lăsat în urmă peisaje apocaliptice, munţi de deşeuri toxice, precum în jurul combinatului chimic din Baia Mare, şi mii de şomeri forţaţi să părăsească tot pentru a-şi face un rost în lume.
Pe de altă parte, pseudo-realizările turistice (cîteva pensiuni ori muzee locale, noi mănăstiri flamboiante) nu pot masca lipsa de imaginaţie a locuitorilor şi de grijă pentru conservarea a ceea ce a mai rămas dintr-un patrimoniu de excepţie. Se pot lesne observa în fiecare sat casele vechi din lemn umplute de bălării, stînd să cadă, prilej numai bun pentru micul îmbogăţit local să cumpere pămîntul, să-l radă şi să-şi înalţe palatul în culorile bomboanelor Skittles. Amenajarea unor micro-muzee ale ţăranului sau ţărăncii maramureşene în unele localităţi ori a unor mănăstiri opulente cum este cea de la Bîrsana au rolul de a dovedi turistului ocazional că tradiţiile sînt păstrate aici cu sfinţenie. Realitatea vieţii de zi cu zi este din păcate alta. Dacă autorităţile locale antrenate acum în jocuri politice meschine (de la prefectură, consiliu judeţean pînă la primării şi consilii locale) nu intervin ferm şi eficient în următorii ani, dacă nu vor fi urgent elaborate politici publice şi de protejare a patrimoniului, Maramureşul va supravieţui prin cele cîteva vedete populare care fac rating cu glume proaste la televiziunile naţionale şi prin cărţile poştale ori albumele foto de pe facebook. Nu este însă exclus ca, pe fondul foamei de circ a turiştilor şi localnicilor, să se poată în curînd organiza un „Rainbow tour” sau un spectacol de sunet şi culoare „Maramureş play cu fluor”, pentru admirarea noilor creaţii ale unei culturi „rebranduite”, „updatate”, colorate ţipător şi perfect adaptate imperativelor industriei de divertisment.
Măcar aşa ne vom lecui poate, în sfîrşit, de mitologiile păguboase ale ţăranului apărător al tradiţiilor, al naturii şi al autenticităţii, şi vom începe să elaborăm politici realiste de conservare şi de dezvoltare a regiunilor rurale din România.

0 comentarii: