Anti-Odiseea

joi, 22 septembrie 2011

(sau În chip rizomatic locuieşte omul)
În termenii unei gîndiri mai actuale ca nicicînd, putem citi travaliul de modernizare al omului occidental ca un efort de striere a spaţiului, de jalonare şi marcare a sa, de intrare în posesia lui şi de “teritorializare” a lui. Strierea este ceea ce închide spaţiul în jurul unor repere fixe şi uşor identificabile, în primul rînd vizual, spre deosebire de ceea ce ar fi spaţiul neted al nomadului, abordabil şi locuibil doar în mers şi în deschiderea lui infinită, pe care o marchează doar linia orizontului. Spaţiul striat este cel pe care ochiul îl poate parcurge, călătorind de la un loc la altul, şi odihnindu-se pe reperele sale imobile. Cucerirea lumii de către Occident este rezultatul deci al unei imense operaţiuni de cadrilare a spaţiului fizic, deopotrivă terestru şi marin, spaţiu ocupat şi eficientizat în diferenţele sale locale.

Continuînd aceeaşi inspiraţie, să spunem că postmodernitatea este efectul unui travaliu, nu opus, ci complementar, de re-netezire a spaţiului, de refacere a omogenităţii şi liniarităţii spaţiului. Instrumentul privilegiat de netezire a spaţiului pare a fi astăzi Internetul şi reţeaua sa planetară. Într-o lume cucerită pînă la marginile sale fizice, miza devine, odată cu articularea şi reticularea tuturor locurilor sale, crearea de spaţii noi şi transformarea locului în site, a reperului în nod, a fizicului în virtual. Fluidificarea spaţiului şi virtualizarea sa electronică ne transformă în nomazi rătăcind între adrese schimbătoare, trimiţînd nesfîrşit unele la altele.


Odiseea este expresia unei călătorii cu sens unic, în care Ulise navighează de la un loc la altul, iar sufletul îi rămîne nemişcat. În această călătorie, Ulise străbate locuri diferite, întîmpină obstacole şi este pîndit de pericole, viaţa lui este ameninţată la fiecare întîlnire cu un personaj străin, cu un pămînt necunoscut. Pentru a se salva, şi a-şi atinge destinaţia, Ulise este nevoit să-şi taie drumuri noi, iar aventura sa este presărată de surprize cînd malefice, cînd agreabile, toate dîndu-i şansa unor descoperiri şi a unor învăţăminte nemaiştiute. Călătoria sa este unică şi în sens unic: Odiseea este numele unui astfel de voiaj iniţiatic, în care necunoscutul este îmblînzit, iar evenimentul este transformat în sens. Ulise însuşi n-ar fi putut reface propriul său itinerar, decît, eventual, ca turist ori client al Clubului Mediteranean.

Despre călătoriile în spaţiul virtual ale omului postmodern spunem de asemenea că sînt nişte navigaţii. Corabia lui Ulise poartă azi chiar numele de Navigator (ori Explorer) şi graţie ei, ne lăsăm purtaţi (go to) pe nesfîrşitele valuri (links) ale reţelelor (web) de tot felul, căutăm (search) informaţii (news), imagini (jpg, bmp), muzică (mp3) şi dialoguri (chat), ne alegem (add bookmark) locuri preferate (favorites) de oprire (stop), ne ferim de unele pericole (ID and password) şi ne expunem altora (unprotected site), înaintăm (forward) sau ne întoarcem (back) de unde am plecat (home). Dar în ce măsură navigatorul (client) de astăzi mai urmează periplul (browse) călătorului de odinioară? Cît şi ce a mai rămas (cache) în noi din Ulise (nickname) şi din experienţa lui iniţiatică (sign up), cît îi mai călcăm noi pe urme (path)?

Spaţiul virtual datorează imaginaţiei şi numai ei apropierea fantasmatică de aventura lui Odiseu. Virtualul nu se opune realului precum posibilul, ci îl dublează îndeaproape şi îl subverteşte; în confruntarea cu el, virtualul poate fi mai real decît realul, spaţiul său retrage spaţiului real toate calităţile sensibile şi impune propria sa percepţie, propria sa articulare. Spaţiul real se organizează, în modul cel mai simplu, în jurul unui corp sensibil, care măsoară prin pipăit apropierea lucrurilor, iar prin văz îndepărtarea lor. Primele unităţi de măsură ale spaţiului sînt mîna şi ochiul, iar punctele în spaţiul eterogen sînt locurile în care corpul de poate opri, de unde poate pleca şi unde se poate întoarce. Locul este în primul rînd locuinţă şi adăpost. Drumul este cel care uneşte şi desparte două locuri, spaţiu deschis supus tuturor primejdiilor şi niciodată stăpînit pe de-a-ntregul.

În spaţiul virtual al unei explorări sau navigări, mîna şi ochiul şi-au pierdut funcţiile lor originare; ele nu mai măsoară apropierea şi îndepărtarea, spaţiul se defineşte prin dimensiunea temporală a instantaneităţii. Ochiul şi mîna se unesc într-un travaliu de omogenizare a spaţiului, ale cărui puncte se disting prin viteza de acces ori prin fluxul de informaţie transmis. Apropiat şi îndepărtat, stînga şi dreapta, sus şi jos, în faţă şi în spate încetează să mai strieze spaţiul şi să-i mai ofere vreo semnificaţie. Expulzat din poziţia sa centrală şi centralizatoare, corpul se transformă în terminal sau terminaţie, proteză şi accesoriu contingent într-un sistem non-corporal şi non-sensibil, cu mii de centri şi cu nenumărate periferii anonime şi efemere.

În spaţiul reticulat şi lipsit de orice configuraţie stabilă, locul încetează să mai fie pretext de oprire ori de plecare pentru a deveni nod definit doar de condensarea în acel punct a unei cantităţi de biţi ori de întîlnirea a două fluxuri cu viteză de transmitere diferită. Spaţiu fractal prin excelenţă, virtualul dă alt sens pericolului prin posibilitatea reiterării nesfîrşite a unui acces, a unei “explorări” şi prin posibilitatea securizării progresive a acestei pseudo-peripeţii.

Ulise postmodern, surferul călătoreşte cu trupul imobilizat într-o subordonare mută faţă de aventurile nesfîrşite ale sufletului şi imaginaţiei, graţie cărora realul se desubstanţializează şi se delocalizează, se netezeşte, pentru a deveni suprafaţă de alunecare la viteză infinită, între puncte indiferente şi mobile.

Do you really want to quit this program?
Yes      No       Cancel.
End of connection.

0 comentarii: