„Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…”

duminică, 16 octombrie 2011

 „Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…” - I.L. Caragiale[1]

Ce era liberalismul român în perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX? El ar fi trebuit să fie expresia politică a intereselor burgheziei româneşti. Dar această burghezie era, cel puţin în momentul apariţiei statului român unificat (1859) în plin proces de formare. Capitalul românesc apare mai întâi sub forma capitalului comercial, iar sursa principală a comerţului în epocă fiind cerealele, el nu este apanajul exclusiv al burgheziei (ba chiar dimpotrivă – cel puţin până în momentul în care arendaşii – autohtoni şi alogeni – au preluat pe seama lor cea mai mare parte a producţiei agricole destinate exportului). De aceea, Şt. Zeletin are dreptate să conchidă că până în 1880 puterea politică a aparţinut unei oligarhii „care face tutela burgheziei fără a fi ea înseşi burghezie: ea se pune fără rezervă în serviciul intereselor capitalismului fiindcă acestea sunt interesele sale proprii.”[2] Doar după 1880, crede doctrinarul liberal, are loc intervenţia mai activă în ceea ce priveşte capitalismul financiar (un rol esenţial revenindu-i Băncii Naţionale, controlată în tot intervalul 1881-1946 de către liberali) şi cel industrial (în special în urma legii liberale din 1886 de ocrotire a industriei naţionale). În aceste două sectoare burghezia autohtonă se vede confruntată însă cu concurenţa burgheziei străine (dacă nu de loc, măcar de neam), în special cea de etnie evreiască.[3] Caragiale avea cunoştinţă despre ideile liberalismului în general: „Liberalii pretutindeni sunt iubitori de forme frumoase, de fraze şi de formule de senzaţie, filantropi nesocotiţi, considerând progresul omenirii ca o faptă a voinţii individuale, iar nu ca un rezultat firesc al mersului omenirii prin scurgerea vremilor.”[4] Însă în ceea ce priveşte poziţia lui Caragiale faţă de liberalism aceasta oscilează în funcţie de poziţia aceluiaşi faţă de Partidul Naţional Liberal. Dar cumpăna nu este dreaptă, căci atunci când îi critică pe liberalii români prozatorul este mult mai acid decât atunci când face acelaşi lucru privitor la conservatori sau junimişti. Ceea ce credem că se va dovedi cu prsosinţă în rândurile de mai jos. Prima „intrare” în politică a lui Caragiale are loc la 1866 când, în Ploieşti, şcolarul semna pentru detronarea lui Al. I. Cuza: „Parca văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. De câte ori ieşeam de la scoală, iscăleam toţi da si fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!”[5] Ceva mai târziu, la 8 august 1870, tânărul Caragiale încinge sabia spre a apăra republica ploieşteană de o zi a liberalului Candiano-Popescu, entuziasmul civic al proaspătului republican fiind însă curmat de intervenţia mamei. Activitatea de jurnalist politic Caragiale o începe în 1873, când colaborează la Telegraphul, oficios liberal (până în 1874). Telegraphul este o publicaţie agresivă, de nuanţă radicală, francofilă şi antidinastică. Redactorii revistei sunt republicani şi profesează cu o vehemenţă editorială de care Caragiale, mai târziu, se va distanţa ironizând-o şi pastişând-o. Multe dintre glumele (nesemnate, dar la care Caragiale probabil colaborează) din cadrul rubricii Curiozităţi au ca obiect administraţia conservatoare, albii şi gazetele oficiale. În perioada imediat următoare de asemeni scrie în publicaţii liberale: Alegătorul liber (1875-1876) şi Unirea democratică (1876-1877). Alegătorul liber este organul de presă al unui „comitet electoral” din care fac parte unii dintre „greii” mişcării liberale (I. Brătianu, N. Fleva, D. Brătianu, D. Sturdza, I. Ghica), gruparea care va realiza în cele din urmă unirea facţiunilor liberale în Partidul Naţional Liberal. Gazeta (iniţial autodeclarată a fi civică, iar nu politică) va ajunge să reprezinte comitetul central al Partidului Naţional Liberal. Cei atacaţi sunt tot conservatorii, dintre contribuţiile lui Caragiale putând fi identificată anecdota despre Karkalechi (anecdotă folosită şi ulterior de Caragiale: 1896 şi 1898). La Unirea Democratică I. L. Caragiale lucrează doar în calitate de corector. Deci în perioada 1873-1877 activitatea publicistică a lui Caragiale (alta decât cea din revistele de umor – Ghimpele şi Asmodeu) se circumscrie cercurilor liberale. Şi chiar dacă mai târziu (1889) el va face deosebirea dintre ziariştii care asigură umplutura şi editorialiştii politici[6] condamnând trecerea unora ca cei din urmă de la un organ de partid la un altul, de coloratură diferită, nu putem accepta ideea că nu a subscris în nici un fel la ideile propagate în periodicele liberale. Activitatea de presă a unei grupări politice nelimitându-se doar la articole doctrinare ci şi la şicanarea permanentă a adversarilor, putem conchide că I.L. Caragiale a participat, alături de colectivele editoriale ale gazetelor respective, la campania de discreditare a conservatorilor, campanie finalizată cu preluarea guvernării de către liberali în 1866. Începând din 1877 şi până în 1881 I. L. Caragiale va fi redactor şi colaborator la oficiosul conservator Timpul în perioada în care acesta era controlat de Eminescu şi junimişti. Informaţiile legate de colaborarea sa la acest periodic sunt controversate. Nu sunt cunoscute toate colaborările sale (unele dintre articole par a fi realizate în colaborare cu Eminescu sau este greu de stabilit paternitatea lor). Din ceea ce i se poate atribui cu certitudine (pamflete, reportaje parlamentare, note de presă externă şi varietăţi) se constată că „ţintele” sale sunt C.A. Rosetti, D.A. Sturdza şi D. Brătianu.[7] Pe de altă parte se pare că I. L. Caragiale a urmărit acutizarea conflictelor latente din tabăra liberală, amintind în articolele sale despre „sfâşierile intestine” sau „neîncrederea mutuală” dintre corifeii liberali.[8] La Timpul Caragiale nu a produs prea multe articole de doctrină (ar fi fost şi greu, devreme ce ar fi trebuit să concureze nivelul doctrinar a lui Eminescu). Când o face totuşi, el preia idei şi argumente eminesciene: obligaţia liderilor din partidele naţionale de a fi români, caracterul arbitrar şi neconform cu tradiţia al legiuirilor liberale, facticitatea unei clase de ciocoi neproductivi şi vorbăreţi, contestarea capacităţii intelectuale a liberalilor. Tot în Timpul el ironizează Alegătorul liber, la care lucrase cu câţiva ani înainte. În paralel cu activitatea la Timpul I. L. Caragiale redactează gazeta umoristică Bobârnacul (28 februarie – 31 martie 1879), publicaţie de campanie antiliberală. Aici principalele teme abordate sunt alegerile (cu ironizarea contribuţiei gărzii civice) şi rezolvarea problemei articolului 7 din Constituţie în spiritul conservatorilor şi al junimiştilor. În acest context C. A. Rosetti este poreclit „rabinul” şi „hahamul” iar problema articolului 7 este denumită „cestiunea românilor cu cusur” (trimiteri antisemite evidente). Seria Bobârnacului este întreruptă de plecarea lui I. L. Caragiale la Viena, în compania lui Maiorescu. În toată această perioadă I. L. Caragiale a fost acuzat de partitism conservator. Cu toate că în 1885 Maiorescu a negat că teatrul lui Caragiale ar avea legătură cu politica de partid, orientarea antiliberală a pieselor sale de teatru era vădită pentru publicul cunoscător. În episodul numărării steagurilor din O scrisoare pierdută oricine putea citi episodul steagurilor din timpul vizitei ţarului Alexandru la Bucureşti (în perioada primariatului lui C. A. Rosetti), iar garda civică, scumpă liberalilor, devenise de mult un instrument de propagandă şi intimidare politică a opoziţiei[9]. După premiera piesei O noapte furtunoasă (în care erau atinse unele dintre punctele nodale ale politicii interne liberale: Constituţia din 1866, gărzile cetăţeneşti, presa liberală) autorul a fost acuzat că lucrează „sub influenţa nouei direcţiuni din Iaşi, transferată actualmente la redacţiunea unui oarecare ziar ultrareacţionar din Bucureşti.”[10] La premieră numeroşi membrii al gărzilor naţionale au fost prezenţi în sala Teatrului Naţional pentru a o fluiera – de altfel, reprezentarea ei a şi fost interzisă din „ordin de sus.”[11] Mai mult: autorul a fost ameninţat cu bătaia iar guvernului liberal i s-a propus să suspende subvenţiile acordate Teatrului Naţional (pe motive patriotice[12]). În 1885, apare o cotitură: după căderea comediei D-ale Carnavalului I. L. Caragiale colaborează câteva luni (iunie-octombrie 1885) la ziarul liberal Voinţa Naţională. Se pare că a făcut-o cu acordul liderului junimist P. P. Carp (încă din 1882 între junimişti şi liberali au avut loc tatonări în ceea ce priveşte colaborarea la guvernare.)[13] La Voinţa Naţională Caragiale este nevoit să se adapteze liniei politice a partidului de guvernământ, atacând pe mai toţi opozanţii de moment ai lui I. Brătianu (de la liberalii sinceri la conservatori). În iunie 1889 Caragiale revine la orientarea junimistă, scriind pentru Constituţionalul. Acest periodic (la care scria sub pseudonim şi Maiorescu) dorea să facă o opoziţie constituţională guvernului Catargiu-Vernescu (de orientare conservatoare). Deşi gruparea reprezentată de Constituţionalul se dorea a fi independentă atât faţă de liberali cât şi faţă de conservatori, la alegerile parţiale din 1889 junimiştii şi liberalii lui I. Brătianu colaborează împotriva candidaţilor guvernamentali conservatori. În acest ziar îi apar lui Caragiale articole şi foiletoane literare, dar şi polemici şi pamflete (având drept ţinte atât pe conservatorul Lascăr Catargiu, dar şi pe liberalii Ghe. Vernescu şi D. Brătianu). Deşi nu face nici aici doctrină, Caragiale dă dovadă de cunoaşterea realităţilor româneşti, nu numai politice, ci şi psihologice: el acuză practica liderilor conservator (L. Catargiu) şi liberal (I. Brătianu) de a instrumentaliza necinstea posibililor colaboratori politici: „Ei personal sunt foarte oneşti, dar au o adevărată slăbiciune pentru neonestitatea altora. Ce e drept se vede clar că ei cultivă această plantă nu din interes moral sau artistic, ci din intenţiune pur utilitară /…/ pentru foloasele ce le dă ea pe ogorul politic.”[14] Refuzul – echivalent pentru Caragiale cu un eşec major – Academiei de a-i acorda dramaturgului premiul Năsturel pentru literatură pentru anul 1891 l-a făcut pe acesta, dezamăgit, să nu mai scrie pentru o vreme. Încă din această epocă datează o nouă distanţare faţă de junimişti, Caragiale reproşând îndeosebi lui Maiorescu poziţia pe care acesta a avut-o faţă de Eminescu, în perioada din urmă a vieţii poetului (Ironie, Două note.) I. L. Caragiale revine în publicistica de partid în noiembrie 1895 (după ce se înscrisese în Partidul Radical al lui Panu) cu o altă voltă politică. Gazeta poporului, (la care este atras de către prietenul său Barbu Ştefănescu Delavrancea) era o gazetă liberală. Apărută la începutul lui 1895 ca instrument publicistic folosit contra guvernării conservatoare, la intrarea lui Caragiale în colectivul redacţional Gazeta poporului era deja un oficios de guvernământ. În paginile acestei reviste I.L. Caragiale lansează violente atacuri atât asupra conservatorilor (un astfel de atac, ce avea drept ţintă pe Anton Bacalbaşa, socialist trecut la conservatori, va avea drept efect replica lui Bacalbaşa în care i se reproşau lui Caragiale desele treceri de la o revistă de partid la alta, însoţită de faimoasele caricaturi realizate de Jiquidi) cât şi asupra junimiştilor. Resentimentar (se pare că aceştia nu-şi îndepliniseră anumite promisiuni) I.L. Caragiale trece la şicanarea sistematică a liderilor junimişti Maiorescu şi Carp. Este atacată de asemenea şi conduita politică a junimiştilor, gata oricând să realizeze un pact politic cu liberalii, în ciuda diferenţelor de doctrină.[15] Când în 1896 G. Panu fuzionează cu conservatorii şi scoate Ziua, organ de presă al Partidului Democrat-Radical, I. L. Caragiale începe să scrie aici. Din articolele lui Caragiale din Ziua sunt cunoscute doar cele dintre ianuarie-martie 1896 dar pe baza lor se poate identifica orientarea redacţiei. Ea îi atacă pe liberalii aflaţi la guvernare (Panu însuşi era un disident liberal, trecut în cele din urmă la conservatori) şi în special pe D. Sturdza (prim ministru şi preşedintele PNL) şi „oculta” (ce grupa pe „bătrânii” partidului în frunte cu Eugeniu Carada şi care pregătea preluarea şefiei PNL de către Ionel Brătianu). Printre articolele sale merită să fie menţionate în special cele patru îndreptate contra mitropolitului Ghenadie precum şi reportajul amplu dedicat modului în care D. Sturdza a încercat să manipuleze activitatea partidului naţional al românilor ardeleni („Culisele chestiunii naţionale”.) Din octombrie 1896 I. L. Caragiale începe colaborarea cu Epoca lui N. Filipescu, şi el liberal trecut la conservatori. Este epoca de maximă maturitate gazetărească, în care (fapt cu totul rar pentru el) Caragiale semnează cu propriul său nume. Deşi îi lipsea o adâncă cultură politică, geniul propriu şi adânca cunoaştere a psihologiei umane îl fac pe Caragiale să se ridice la înălţimea lui Eminescu în ceea ce priveşte caracterizarea epocii şi a politicienilor români. Una dintre primele concluzii la care ajunge I. L. Caragiale este aceea, comună cu junimiştii, a lipsei de competenţă şi onestitate a conducătorilor ţării, care nu reuşiseră să producă decât forme goale, fraze şi o vastă clientelă de partid. Răspunzători de această stare de lucruri sunt făcuţi liberali, şi în special liderul istoric al acestora, I. Brătianu: „Ieşiţi pe podul Mogoşoaii; mergeţi la şosea, la spectacole, oriunde; vedeţi această strălucitoare nobleţe, în cea mai mare parte de provenienţă transdanubiană în echipajele ei lustruite, aşa de proaspăt blazonate că nu li s-a uscat bine poleiala /…/ Toate răsărite în câţiva ani, ca prin farmece, în mijlocul uni popor eminamente agricol, care în loc să prospere şi el în acest timp a dat mereu înapoi. Cine este creatorul acestei mândre şi puternice caste nobiliare? Brătianu!”[16] O a doua concluzie importantă (care de altfel transpare şi prin modul în care autorul Scrisorii pierdute a construit discursul lui Caţavencu, cel mai „liberal” dintre personajele sale de teatru) este asupra modului în care conştiinţa indivizilor poate fi manipulată prin discurs. Făcând apel la instinctele trezite de mecanismul oratoric ce face apel la emotivitate, discursul politic ajunge să fie golit de conţinutul de idei, fiind mai important prin felul în care se spune decât prin ceea ce se spune: „Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă încălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună ca un leu, şi când o strigă o dată Fraaţilor! Să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pace să judec; să mă aiurească /…/ pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!”[17] Pentru discursul politic vizat de către Caragiale repetarea de cuvinte-lozincă („patrie”, „popor”, „ţară”, „ţărişoară”, „rromân”, „rromâncă”, „Rromânia””) sau formule („biata ţărişoară”) distribuite într-un context fix de epitete le transformă pe acestea în concepte emoţionale, care scapă analizei spiritului critic. Denudând mecanismele şi logica acestui discurs politic, I. L. Caragiale sugerează că negarea unui anumit tip de societate şi de politică implică şi negarea limbajului lor predilect. După Epoca, I. L. Caragiale colaborează pentru scurt timp (sfârşitul lui 1897 şi începutul lui 1898) la alte două periodice aliate conservatorilor, şi anume Drapelul lui P. S. Aurelian şi Evenimentul lui G. A. Scorţescu (ambele, dizidenţe liberale de la Bucureşti şi respectiv Iaşi). De această dată în calitate de colaborator pentru articole de consideraţii generale sau umplutură. Nu va mai scrie cu periodicitate după 1898 pentru gazetele româneşti: câteva Notiţe critice pentru Universul, o nouă încercare cu Moftul român (1901), după care se stabileşte cu familia în Germania.   

0 comentarii: