Cea din urmă fericire

duminică, 11 decembrie 2011

Indiferent daca exista sau nu, daca credem in El sau nu, fara ideea de Dumnezeu nu exista sens, adevar sau morala absoluta, etica devine o chestiune de gust, o stare de spirit sau un capriciu. De asemenea, daca nu reusesc sa includa ideea de Dumnezeu, politica si morala nu vor deveni intelepte, ci viclene. Omenirea a fost dominata milenii de-a rindul de un spirit traditionalist conservator. Civilizatiie succesive si-au transmis una alteia ceea ce aveau mai de pret. Astfel, lucrurile evoluau, dar nimeni nu indraznea sa nege Traditia. Abia odata cu “Iluminismul” european, vechiul spirit conservator din Oikumene a fost inlaturat din dorinta de schimbare si din credinta ca dezvoltarea continua este posibila. Un nou mit, mitul Progresului, incepe sa devina dominant. El a adus numeroase avantaje, traductibile mai ales in termeni de bunastare materiala, dar astazi constientizam si Raul pe care l-a facut asupra mediului inconjurator, dar mai ales al celui interior al omului. Din punct de vedere spiritual, progresul e o fictiune. In timp ce relativa unificare a resurselor si a descoperirilor ii aducea pe oameni mai aproape unii de altii, aparitia specializarilor si a hiperspecializarilor ii dezbina in alte feluri. Aceasta miscare a incercat sa inlature autoritati si institutii consacrate, ca Biblia, Biserica si Traditia, inlocuindu-le cu ratiunea si cu stiinta. Ea s-a simtit chiar obligata sa verifice, prin metode empirice, realitatea obiectiva a lui Dumnezeu!… N-a reusit, si atunci a declarat “moartea lui Dumnezeu” (Nietzsche), iar Hristos a fost lasat sa agonizeze pana la sfirsitul lumii… Dezolarea si infricosatoarea absenta a lui Dumnezeu caracterizeaza mare parte din spiritualitatea noii civilizatii. Pascal a fost primul care a recunoscut ca in minunata lume noua credinta in divinitate devenea o optiune personala. In aceasta privinta, putem spune ca el a fost primul modern. Nietzsche a anuntat moartea lui Dumnezeu (1882, sic!) prin intermediul parabolei cu nebunul, care, raspunzind la intrebarea “Unde e Dumnezeu?”, raspunde: “Am sa va spun eu. Noi l-am ucis. Voi si eu. Noi toti suntem ucigasii lui”. Inimaginabilul cataclism anuntat a smuls lumea din radacini, destabilizind intreg pamintul si aruncindu-l intr-un univers fara sens. Tot ce le oferise oamenilor sentimentul ca merg in directia cea buna a disparut, fiind inlocuit de o disperare si o spaima fara precedent, o ratacire intr-un neant nesfirsit. Apoi Nietzsche a innebunit. Intr-un poem pe care l-a finalizat dupa o lunga suferinta, el l-a pus pe Zarathustra sa-L recheme pe Dumnezeu: “Nu! Intoarce-te, / Cu toate chinurile tale!, / O, intoarce-te / La ultimul dintre toti pustnicii” / Toate suvoaiele lacrimilor mele / Se varsa pentru tine! / Si ultima flacara din inima mea – / Arde pentru tine! / O, intoarce-te / Dumnezeul meu necunoscut! Durerea mea! Ultima mea fericire!”. E induiosator sa-l descoperi pe aprigul filosof ateu ca pe un prunc plingind, in noaptea sa, cu lacrimi mari, dupa Dumnezeu … Povestea spune ca, intr-o zi, un grup de evrei L-a judecat pe Dumnezeu la Auschwitz, acuzindu-l de tradare si cruzime. Asemenea lui Iov, nu au gasit alinare in raspunsurile obisnuite la problema raului si a suferintei, in mijlocul nemerniciei in care se aflau. Nu au gasit pentru Dumnezeu nici o scuza si nici circumstante atenuante, asa ca l-au declarat vinovat si pasibil de pedeapsa cu moartea. Dupa ce a pronuntat verdictul, Rabinul s-a uitat in sus, spunind ca judecata s-a incheiat, deci era timpul sa treaca cu totii la rugaciunea de seara… O multime de intelectuali si chiar teologi radicali l-au urmat pe Nietzsche, propagind “vestea cea buna” a mortii lui Dumnezeu, care i-ar fi eliberat de “sclavia” fata de o divinitate transcendenta “tiranica”. Numai acceptind aceasta in experienta personala oamenii s-ar fi putut elibera de un dincolo strain si gol. Pentru alti intelectuali, cum sunt Ernst Bloch sau Max Horkheimer, din Scoala de la Frankfurt, Dumnezeu raminea un ideal important. Indiferent daca exista sau nu, daca credem in El sau nu, fara ideea de Dumnezeu nu exista sens, adevar sau morala absoluta, etica devine o chestiune de gust, o stare de spirit sau un capriciu. De asemenea, daca nu reusesc sa includa ideea de Dumnezeu, politica si morala nu vor deveni intelepte, ci viclene. Daca nu exista absolut, atunci nu mai avem motive sa nu urim, iar razboiul nu e mai rau decat pacea. Totusi, in pofida acestui ateism ingrozitor, in aceeasi epoca, ca si in altele, misticii evrei, crestini sau musulmani si-au format idei deosebit de asemanatoare despre Dumnezeu, care prezinta, in acelasi timp, similaritati si cu alte credinte in Absolut, cum sunt hinduismul, budhismul si daoismul, dovada ca, atunci cand incearca sa gaseasca un sens capital si o valoare suprema vietii lor, oamenii se pot intelege si pot impartasi cam aceleasi credinte fundamentale. Si asta fara sa fie constrinsi, ci pentru ca Dumnezeu e unul si El este inerent fiintei umane. Avem astazi, din nou, o buna ocazie sa ajungem la o astfel de abordare universalista, chiar daca pe o alta cale. In epoca stiintei, nu il putem gindi pe Dumnezeu ca inaintasii nostri, desi chiar stiinta descopera din adevarurile cele vechi. Chiar Albert Einstein pretuia religia mistica. Dincolo de celebra sa afirmatie ca “Dumnezeu nu joaca zaruri”, el nu credea ca teoria sa privind relativitatea ar trebui sa aiba consecinte asupra teologiei. Astazi, dimpotriva, un Stephen Hawking nu gaseste nici un loc pentru Dumnezeu in sistemul sau cosmologic, precum Laplace odinioara, dar asta, probabil, pentru ca il concep pe Dumnezeu in termeni antropomorfi, inchipuindu-si o Fiinta care a facut lumea asa cum ar fi facut-o ei. Din fericire, lucrurile stau mult mai bine si creatia e mult mai minunata. De aceea nu trebuie sa descurajam. Speranta renaste. Oamenii nu pot suporta neantul si dezolarea. De aceea, golul a fost creat pentru a fi umplut cu o noua, vibranta credinta.

0 comentarii: