Melancholia

miercuri, 7 decembrie 2011


Voi, filosofii, puneţi întrebări fără răspuns şi care trebuie să rămînă aşa pentru ca să merite numele de filosofice. O problemă rezolvată n-ar fi, după voi, decît pură tehnică. Ea nu era decît pură tehnică, deşi a fost luată drept filosofică. Vă îndreptaţi către o alta, care pare imposibil de rezolvat şi care trebuie să reziste la orice asalt al înţelegerii. Sau – ceea ce înseamnă acelaşi lucru – dacă prima problemă a fost rezolvată, atunci ea a fost greşit formulată. Şi vă atribuiţi privilegiul de a păstra nerezolvată, adică bine formulată, problema pe care tehnica, imaginîndu-şi c-o rezolvă, n-a făcut în realitate decît s-o trateze greşit. O soluţie este pentru voi o iluzie, o eroare în probitatea datorată fiinţei, sau mai ştiu eu cui. Viaţă lungă răbdării voastre. Puteţi rezista mult şi bine cu ajutorul acestei incredulităţi. Să nu vă mai miraţi atunci că, din cauza nehotărîrii, îl obosiţi pe cititor.

Dar problema nu e aici. Aşteptînd, soarele îmbătrîneşte. El va exploda în 4,5 miliarde de ani. Şi-a depăşit cu puţin mijlocul vîrstei: este asemeni unui om de patruzeci şi ceva de ani şi care ar avea o speranţă de viaţă de optzeci de ani. Odată cu sfîrşitul lui se va termina şi cu întrebările voastre fără răspuns. Ele vor rămîne poate fără răspuns pînă la capăt, impecabil de bine tratate, dar nu vor mai avea unde să fie puse şi nici unde să existe. Ne explicaţi că nu putem gîndi sfîrşitul pur şi simplu a ceva, pentru că sfîrşit înseamnă limită şi că trebuie să fii de cele două părţi ale limitei pentru a o concepe. Cu toate că finitul trebuie să se perpetueze în gîndire pentru a putea fi numit finit. Însă asta este adevărat pentru limitele specifice gîndirii. Dar după moartea soarelui, nu va exista gîndire pentru a şti că a fost vorba de moarte.
 
Aceasta este după mine singura întrebare serioasă pusă oamenilor astăzi. În raport cu ea, toate celelalte mi se par derizorii. Războaie, conflicte, tensiuni politice, mişcări de opinie, dezbateri filosofice, chiar şi pasiuni, totul este deja mort, dacă această rezervă de infinitate din care vă extrageţi acum energia de a amîna răspunsurile, dacă gîndirea ca şi căutare trebuie să moară, pînă la urmă, odată cu soarele. Moarte nu este poate cuvîntul potrivit. Dar această explozie viitoare, inevitabilă, ar însemna că ceea rămîne întotdeauna uitat în jocurile voastre de gîndire ar face dinainte postume şi derizorii aceste jocuri. Vorbesc despre ceea ce e surghiunit în scrierile voastre, şi anume materia. Materia ca organizare de energie care se face, se desface şi se reface fără încetare. La scară corpusculară şi/sau macroscopică, vreau să spun. Nu vorbesc de minunata lume pămîntească, de simpatica imanenţă transcendentă a gîndirii faţă de obiectele sale, analoagă cu cea a ochiului faţă de vizibil sau cu cea a habitus-ului faţă de situs. În 4,5 miliarde de ani, gata cu fenomenologia voastră, cu politicile voastre utopice, şi nu va fi nimeni să tragă clopotele ori să le audă. Prea tîrziu pentru a înţelege că întrebările voastre pasionante, interminabile, au fost mereu susţinute de o “viaţă a spiritului” care nu va fi fost, în cele din urmă, decît tot o formă de viaţă pămînteană. Spirituală pentru că umană, umană pentru că pămînteană, de pe pămîntul celor mai vii dintre vieţuitoare. Orizontul gîndirii, orientarea sa, limita nelimitată şi sfîrşitul fără sfîrşit pe care le presupune, gîndirea le împrumută şi le datorează experienţei corporale, sensibile, sentimentale şi cognitive a unei vieţuitoare foarte sofisticate, dar pămîntene.


Cînd va dispărea pămîntul, gîndirea va înceta, lăsînd această dispariţie absolut negîndită. Orizontul însuşi va dispărea, la fel şi transcendenţa voastră în imanenţă. Moartea, înţeleasă ca limită, este prin excelenţă ceea ce se ascunde şi se amînă şi, astfel, ceva cu care gîndirea are de-a face în mod constitutiv, dar această moarte nu este încă decît viaţa spiritului. Însă moartea soarelui este moartea spiritului, pentru că este moartea morţii ca viaţă a spiritului. Nu există depăşire, nici amînare, dacă nimic nu supravieţuieşte. Această anenantizare este cu totul altfel decît cea pe marginea căreia glosaţi despre moartea “noastră”, şi care face parte din înzestrarea vieţuitoarelor care gîndesc. Cuvîntul “aneantizare” este la urma urmelor prea patetic. Va fi vorba de o schimbare în starea materiei, adică în forma energiilor. Această schimbare este suficientă pentru a face nulă orice anticipare a stării de după explozie. Romanele de politică-ficţiune mătură deşertul îngheţat al unei lumi umane de după un război atomic. Explozia solară nu se va datora unui război uman. Ea nu va lăsa în urma ei o lume umană devastată, dezumanizată, cu cel puţin un supravieţuitor totuşi, pentru a deveni martorul a ceea ce rămîne şi pentru a scrie asta. Dezumanizat înseamnă încă uman, ţine de moartea umană, dar care poate fi gîndită pentru că este moarte în sens uman, imaginabilă în gîndire. După explozia solară însă, nu va mai exista un om, un vieţuitor, un pămîntean, inteligent, sensibil şi sentimental care să poată depune mărturie, pentru că va fi ars odată cu orizontul pămîntului său. (Jean-François Lyotard)

0 comentarii: