Murirea

joi, 15 decembrie 2011

La începutul acestor reflecţii despre moarte şi pedeapsa cu moartea, iată trei fragmente din autori cunoscuţi :

1. „Orice răufăcător, atacînd dreptul social, devine prin faptele sale rebel şi trădător al patriei ; el încetează să-i mai fie membru, violîndu-i legile şi chiar declarîndu-i război. Prin urmare, conservarea statului este incompatibilă cu a sa; trebuie ca unul din cei doi să piară; iar atunci cînd este omorît vinovatul, el este omorît mai puţin ca cetăţean, cît ca duşman. Procedurile, judecata sînt dovada şi declaraţia că a rupt tratatul social şi că, astfel, el nu mai e membru al statului. Or, pentru că el s-a recunoscut ca atare, cel puţin prin şederea lui, el trebuie să fie alungat prin exil ca infractor în raport cu pactul sau prin moarte ca inamic public. Căci un asemenea inamic nu este o persoană morală, este un om. Şi atunci, dreptul de război este dreptul de a ucide învinsul”. (Rousseau)

2. „Dacă criminalul a comis un omor, el trebuie să moară. Nu există nici o măsură comună între o viaţă, oricît de grea ar putea fi, şi moarte, şi, prin urmare, nici o egalitate între crimă şi reparaţie, altfel decît prin execuţia legală a vinovatului”.
„Pedeapsa juridică nu poate fi considerată niciodată pur şi simplu drept un mijloc de a realiza un alt bine, fie pentru criminalul însuşi, fie pentru societatea civilă; ci trebuie să-i fie aplicată pentru simplul motiv că a comis o crimă”.  (Kant).
Comentariu: Severitatea pedepsei este necesară „pentru ca fiecare să resimtă valoarea actelor sale”. În condiţiile în care criminalul se foloseşte rău de libertatea sa, mai mult, în condiţiile în care el comite în mod deliberat răul şi admiţînd că originea răului nu se află în ignoranţă sau în iraţionalitatea pasiunilor, atunci trebuie să admitem că înclinaţia spre rău se află în inima omului şi se realizează în actele sale voluntare. În fiecare clipă a vieţii sale, omul este liber pentru bine şi este liber pentru rău. Alegînd răul, el distruge de la rădăcină principiile moralităţii şi este vinovat pentru această alegere, întrucît, în egoismul său, speră să se poată sustrage universalităţii legii. Prin urmare, pedeapsa supremă este singurul răspuns posibil la „intima ticăloşie” a criminalului.

3. „De obicei, atunci cînd ne aflăm în prezenţa unui criminal, vedem un om decăzut, un om căzut în afara umanităţii… În ce mă priveşte, cer ca să continuăm să ne debarasăm de aceşti degradaţi, de aceşti degeneraţi” (Maurice Barrès).

Trei motive, trei autorităţi ale gîndirii cel puţin, pentru a ucide omul: în primul caz, pentru că a încetat să mai fie un cetăţean semnatar al contractului social pentru a (re)deveni om, adică duşman; în al doilea caz, în virtutea unei egalităţi indestructibile şi indiscutabile dintre a ucide şi a fi ucis, în numele unei legi universale a raţiunii şi a binelui; în sfîrşit, în al treilea caz, omul trebuie ucis pentru că încetează să mai fie om, pentru că a căzut în afară umanităţii, iar a-l ucide nu mai e decît un lucru „firesc” – „de obicei”, spune autorul, e ceva obişnuit ca oameni să cadă în afara umanităţii, iar a-i ucide nu e decît un gest de prelungire a acestui „firesc”.

Nu găsim în istoria filosofiei argumente solide împotriva pedepsei cu moartea. Nu există, de la Platon pînă la Heidegger nici un mare filosof care să se fi opus cu argumente filosofice şi cu o sensibilitate aparte uciderii omului de către om sau de către instituţiile lui. Mai mult, cîteva dintre figurile majore ale galeriei de monştri sacri ai filosofiei au justificat în mod solid monstruozitatea pedepsei cu moartea, pentru a salva altceva mai sacru decît viaţa unui om: un contract, o lege, o idee.
De ce nu a vrut sau nu a putut să dea filosofia un argument împotriva pedepsei cu moartea? Ce o poate însufleţi, ce idei măreţe şi ce idealuri sublime o pot străbate astfel încît să accepte că, într-adevăr, actul execuţiei este un act crud, dezagreabil, un spectacol cumplit nerecomandabil sufletelor gingaşe, dar că ideea execuţiei este în sine una nobilă, superioară? De ce din expresia „pedeapsă supremă” filosofia a ales „supremul” şi a pus în slujba lui orice pedeapsă, inclusiv şi mai ales luarea vieţii? Ce este în filosofie mai înalt sau, dimpotrivă, mai adînc, decît apărarea dreptului la viaţă?
Este oare un accident faptul că filosofia nu a fost interesată de această chestiune sau că, atunci cînd a fost, a putut legitima pedeapsa cu moartea, sau există o anumită cruzime în forma şi în conţinuturile filosofării occidentale care o face inaptă, insensibilă pentru a combate pedeapsa cu moartea? Ori, spus altfel, nu are ea puterea de a depăşi această cruzime a actului de a ucide tocmai convinsă fiind că altceva, mai măreţ, dincolo de viaţa însăşi, merită pînă şi acest insignifiant act al uciderii cuiva? Ce credinţă absolută, ce adevăr absolut şi ce dreptate absolută pot să anime filosofia ca să poată justifica pedeapsa absolută? Ce suveranitate a gîndirii, a statului sau a Omului cu majusculă poate întemeia decizia suverană, irevocabilă, ireversibilă, de a-i retrage cuiva dreptul de a trăi?

Dar poate că nu există nici un fel de argument filosofic împotriva pedepsei cu moartea. La fel cum poate că nu există nici un argument filosofic împotriva morţii, pur şi simplu. S-ar putea ca filosofia să nu ne fie de nici un folos împotriva pedepsei cu moartea şi împotriva morţii. S-ar putea ca aceasta să fie limita ei absolută, ea, care a petrecut atîtea secole în preajma absolutului, şi anume incapacitatea radicală de a pune în discuţie vina absolută, judecătorul absolut, pedeapsa absolută. A fost nevoie de politică, adică de aranjamente şi de oameni politici care să se bată în contexte precise şi favorabile împotriva pedepsei cu moartea pentru ca aceasta să înceteze să mai fie un spectacol şi o formă de manifestare a suveranităţii împotriva omului modern lipsit de alte suveranităţi. A fost nevoie de o minoritate de oameni, care nici măcar nu erau filosofi, pentru ca definiţia suveranităţii statului, deţinător al monopolului violenţei legitime, să nu mai treacă prin posibilitatea uciderii propriilor cetăţeni. Abolirea acestui act de cruzime nu datorează nimic filosofiei.

S-ar putea ca în faţa morţii în toate formele sale (pedeapsa cu moartea, moartea celuilalt, moartea asistată, sinuciderea) să trebuiască să lăsăm filosofia deoparte, să redevenim oamenii simpli, aceia care, în murmurul de neauzit al zilelor şi nopţilor lor neştiute, nu pot uita că, de pildă, cruzimea insuportabilă nu este o împrejurare excepţională ce merită depăşită pentru a ucide mai uşor, ci o stare a vieţii de zi cu zi, o limită a supravieţuirii la care sînt expuşi fără încetare, care pîndeşte chiar şi atunci cînd pare departe. Cruzimea, atrocitatea, ticăloşia, suferinţa nu au nevoie de idei sublime şi legi supreme pentru a se face simţite ori uitate. Nu e nevoie ca statul ori vreo instituţie anume să le revendice egoist şi suveran, ori să le producă excesiv; ele cunosc forme cotidiene de manifestare, în muţenia precarităţii noastre existenţiale şi împotriva cărora filosofia e neputincioasă.

Fără filosofie, fără nici o filosofie, moartea ne spune asta: nu e nimic exemplar în moarte. Nu e nimic exemplar nici în a lua viaţa cuiva (nici măcar în numele celei mai frumoase şi nobile legi sau idei din lume), după cum nu e nimic exemplar – din care să putem învăţa ceva pentru a supra-vieţui – în moartea străinului, a celui drag ori în propria moarte. Un condamnat la moarte nu poate învăţa nimic din propria-i condamnare; cei care asistă la execuţie nu vor pleca de acolo mai buni, mai morali sau mai fideli faţă de Lege. După cum sfîşierea venind din moartea cuiva drag nu se va putea converti într-un mod de viaţă mai uman.

A ucide sau a muri scapă dintotdeauna şi pentru totdeauna filosofiei. Nici o filosofie nu-i va fi de folos, bunăoară, celui care îşi aşteaptă execuţia ori celui atins de o maladie incurabilă; muritor ca oricare altul, el devine printr-o decizie exterioară lui, un muribund, un mort la termen. După cum nici o filosofie nu-i poate ajuta pe ceilalţi, din preajma muribundului, să-i uşureze drumul spre nicăieri şi spre nimic. Cruzimea uciderii lui (ucidere care poate fi trăită, la limita insuportabilului, inclusiv că o eliberare) este depăşită numai de oroarea aşteptării scadenţei. Criminalul şi incurabilul sînt aruncaţi în afara umanităţii nu doar de fapta sa (dovedită sau nu), nu doar de boala sa, ci şi prin aceea că stabilindu-se o dată a morţii, cunoscută deja sau doar întrezărită, el îşi trăieşte restul zilelor ca mort, este obligat să se contemple pe sine, minut de minut, ca pe un cadavru şi să participe, complice, la propria sa omorîre, la propriul său doliu, la propria sa uitare. Timpul ce-i rămîne, interval închis, nisip prelingîndu-se imperturbabil din clepsidră, nu mai este un timp al vieţii, nu mai este nici măcar timp al supravieţuirii, al vieţii nude, este un timp al muririi, al muririi de sine şi al muririi celorlalţi, cu toţii devenind astfel fantome într-un peisaj derealizîndu-se progresiv. Muribundul este condamnat să-i condamne pe ceilalţi la moarte, să-şi transforme semenii în muribunzi.

Iar în acest timp şi despre acest timp filosofia nu are nimic de spus. Despre toate celelalte timpuri, însă, despre timpurile multiplelor forme de a trăi singur şi împreună cu alţii, filosofia trebuie să vorbească. Despre timpurile vieţii, ale grabei şi ale zăbovirii, ale amintirilor şi speranţelor, ale despărţirilor şi ale întîlnirilor… A învăţa să trăieşti, în sfîrşit, iată poate sarcina de gîndit care a mai rămas filosofiei. Dincoace şi dincolo de filosofie, a învăţa să trăieşti şi a-i lăsa pe ceilalţi să trăiască, dîndu-le timpul în care să-şi recunoască faptele, să le regrete şi să ceară iertare, să-şi recîştige astfel umanitatea, nu a le da scadenţe pentru a muri la dată fixă. Criminalul şi incurabilul şi-au pierdut mai mult decît dreptul la viaţă, un drept pe care cu toţii îl avem în mod condiţionat. Ei şi-au pierdut, mai crud, mai insuportabil, dreptul la imaginaţie. Răzbunarea cea mai teribilă a statului şi a bolii, amîndouă deţinînd monopolul violenţei legale (indiferent că e lege omenească sau lege naturală) este că, în numele unei dreptăţi supraumane (a societăţii sau a naturii) şi oarecum paradoxal, retrag violent viului şansa înfruntării morţii.
Dar răzbunarea nu face niciodată dreptate. Dimpotrivă, dreptatea, demnitatea, şansa de a învăţa să trăieşti în sfîrşit şi la nesfîrşit, vin abia odată ce tentaţia răzbunării a fost suprimată şi odată ce omului îi este dat timp.



(In memoriam C. Mihali, 12 iulie 1943 – 15 decembrie 2006)

0 comentarii: