Băsescu pe cont propriu..

miercuri, 1 februarie 2012

Protestele din aceste trei zile împotriva Guvernului și a lui Băsescu, organizate, aproape simultan, în marile orașe ale țării, demonstrează faptul că ”puterea celor fără putere” nu trebuie niciodată desconsiderată. Dacă vreun Guvern ar putea crede că poate să obțină legitimitate pentru orice decizie, fără să țină seama de voința națiunii, atunci înseamnă că fie este tiranic, fie este rupt de națiunea pe care o conduce. Ceea ce se întâmplă zilele acestea în țară este consecința nu atât a unei viziuni politice fundamental greșite, ci a relației defectuoase între putere și cetățean. Din momentul în care se desființează dialogul social, în care se decid legile prin cea mai periculoasă metodă pentru democrație – asumarea legilor prin răspunderea Guvernului, era doar o chestiune de timp să sară în aer societatea civilă. Dar, pentru că sunt foarte multe lucruri de spus despre ceea ce se întâmplă acum mai ales în Piața Universității, aș dori să punctez câteva opinii personale despre cauzele evenimentelor.

1. Catalizatorul celor mai grave proteste de la venirea lui Traian Băsescu la putere a fost demisia, plină de ambiguitate… democratică, a medicului SMURD Raed Arafat. Solidaritatea oamenilor cu cel care a înființat practic sistemul privat de urgențe în România este, cu siguranță, de înțeles. Ceea ce nu se poate înțelege este însă problema reală care a dat naștere la menifestațiile acestea. Aici cred că este vorba nu atât de ceea ce numim ”sistemul național de sănătate”. Scandările și protestele neobișnuit de violente ale oamenilor demonstrează că mișcarea din stradă nu are nicio treabă cu proiectul de lege a sănătății sau cu solidaritatea cu o persoană charismatică. Indiferent cine sau dacă cineva incită spiritele, cert este că frustrările oamenilor au baze economice și sociale. Oamenii simt că nu mai pot sta impasibili la numeroasele încercări de schimbare a societății românești. Dincolo de caracterul pozitiv sau negativ al unei legi, cred că schimbările bruște din viețile oamenilor din ultima perioadă de timp provoacă seisme sociale explicabile sociologic și psihologic. Istoria este martora numeroaselor decalaje existente între reformele sociale și viețile oamenilor care trăiesc reformele. Nimic nu este mai greu de suportat decât aglutinarea legilor, insinuate într-un anumit mod de viață. Practic, ceea ce li se cere acum oamenilor – în toată Europa recesionistă – este să-și sacrifice modul de viață în numele unui Bine, ce se transformă, din ce în ce mai mult, sub camuflajul termenilor macroeconomici, într-un ideal îndepărtat, generic chiar. Tot un asemenea Bine era pus la rang de cinste în orice sistem etatist, cel de care, mai bine de jumătate din Europa l-a auzit din gurile dictatorilor. Oamenii nu vor să trăiască mai rău, nu vor nici măcar să revină la starea inițială dinainte de criză. Realitatea sau iluzia progresului îi fac să gândească…dialectic: vor să trăiască mai bine, vor să fie robii conștienți ai propriilor lor necesități, pe care să și le poată însă oricând și oricum îndeplini. Cu alte cuvinte, preferă dialectica progresului continuu unei reforme ce plaseză Binele într-un timp pe care mulți cred că nu-l vor mai vedea împlinindu-se.

Sigur, nu din aceste considerente abstracte au ieșit oamenii în stradă în Londra, Atena sau București. Totul poate fi explicat însă ținând seama de pulsiuni, frustrări, dorințe și având în vedere baza economică și socială a Europei.

Să nu ne rătăcim însă: spun că deși catalizatorul, scânteia a fost dată de medicul arab de la SMURD, cauzele revoltelor populare din România ultimelor zile sunt cu totul altele și au ca fundament principal teama produsă de fantomele recesiunii implicate în viața de zi cu zi a oamenilor.

2. Inițial am fost nedumerit: de ce legea educației a stârnit doar reacții palide, deși este vorba de schimbarea unui sistem și de aceleași metode practicate de guvernul Boc (asumare fără dialog real, metodologii care vin cu mult după aplicarea legii, câteva ambiguități în redactarea legii etc), în timp ce proiectul legii sănătății a scos deja oamenii în stradă. Toate metodele aplicate de guvern au reprezentat o amenințare la adresa societății civile și totuși acum, în penultimul ceas, aceasta din urmă a reacționat. De ce acum? Explicația ar sta în faptul că pentru prima dată oamenii se simt în mod direct implicați. Sănătatea este cea mai importantă și nu poate niciun guvern să monopolizeze acest sistem de sănătate fără să explice fiecare pas pe care urmează să îl facă. Oamenii știu că sistemul sanitar este defectuos, dar nu au încrede că privatizarea lui ar aduce beneficii reale lor și nu firmelor prestatoare de servicii de urgență. Situația cred că trebuie explicată mai bine. În plus, medicul Arafat a lovit acolo unde a durut cel mai tare, afirmând că privatizarea sistemului de urgențe ar însemna goană după profit și nu dorința de salvare a pacientului. Băsescu a mușcat momeala și a pornit un război inutil pe o problemă secundară, cu una dintre puținele personalități în care românii au încredere. Aceasta mă face să fiu sigur că

3. Principalul vinovat al eșecului aplicării acestei legi este Traian Băsescu. Obsesia lui de a ieși în evidență cu orice preț, vendetele personale purtate prin mass-media, limbajul suburban pe care îl folosește nu face decât să înfurie mulțimile deja frustrate și lipsite de speranță. Aproape că nici nu mai contează conținutul proiectului legii sănătății – modul cum a fost ”promovat” l-a făcut să moară din fașă.

4. Total imbecilă este și reacția de copil a președintelui de a se supăra pe toată lumea (un fel de a-și lua jucăriile și a pleca cu ele la Palatul Cotroceni) – după ce societatea civilă a reacționat împotriva demisiei lui Arafat (mai mult decât împotriva legii sănătății), președintele cere ca proiectul să fie retras și îi încriminează, cu aceleași vechi arme lingvistice răsuflate, ce foloseste, fără critică, termeni și expresii cum ar fi ”corupție”, ”șmecheri/moguli”, ”învinși de sistem” sau ”nu se dorește reformarea sistemului” etc. De nimic din toate acestea nu este vorba – ci doar de încăpățânarea unui om orgolios care preferă să se joace cu legile, să le ceară sau să le retragă în funcție de toanele sale, în loc să facă un minim gest de omenie, dându-i mâna, în semn de împăcare, lui Arafat. Sunt sigur că, printr-un simplu gest, legea ar fi trecut, iar problemele de legitimitate, deși nu ar fi dispărut, cel puțin s-ar fi estompat în reacția anemică a două-trei voci de ”analiști”.

5. Pasul înapoi făcut de Băsescu și de guvernul lui acolit este cu siguranță una dintre cele mai mari greșeli tactice din istoria unui guvern. Fără o presiune extraordinară, fără o dezbatere care ar mai fi limpezit lucrurile, fără scuze, dar și fără regrete, proiectul legii sănătății a fost retras, asta după ce mulți vedeau în reformarea sistemului sanitar un pas important în modernizarea și civilizarea României. Nu știu unde a văzut Băsescu dușmani. De fapt el s-a dovedit incapabil să identifice adevăratele probleme pe care le ridică legea, ca și să demonstreze că poate să poartă o dezbatere publică și să apere niște principii. Nimic din toate acestea – în plus, el se ceartă cu toată lumea, vede dușmani peste tot, se ia de cine nu trebuie, face miștouri, dezvoltă teme de importanță secundară, altfel spus, dă impresia că nu este responsabil pentru ceea ce spune și face.

6. Responsabilitatea ar trebui să fie a guvernului, nu a președintelui. Dar Guvernul decide să retragă legea, la cererea lui Băsescu. Aceasta înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea este o invitație în alb a celor care vor să dea lovitura de grație celor slabi. Prefer să spun totuși și să cred că lovitura de grație nu o dă opoziția hulpavă, ci societatea civilă trezită din somnul rațiunii…care (re)naște monștrii inconștientului, întruchipați de reprezentanții suporterilor care se bat cu jandarmii.

7. Nu pot să nu remarc totuși inapetența societății civile de a reacționa altfel decât prin barbaria violenței. Legea sănătății nu se dezbate pe niciun post de televiziune, în schimb reacțiile verbale și comportamentale sunt virulente la adresa guvernului. Într-o democrație sălbatică cum este cea românească nu mai contează faptul că niciunul dintre cei care au ieșit în stradă nu cunosc conținutul legii înfierate de toți, ci doar importantă este reacția, care ne mai trezește din amorțeală.

8. Nici măcar președintele nu cunoaște legea pe care o apără – sunt convins de asta prin reacțiile umorale pe care le are, prin obsesia față de persoane și nu de ansamblu și prin concentrarea asupra unor probleme minore și nu de esență. Din păcate, președintele României nu este cu nimic mai bun decât românii de rând, ceea ce înseamnă că România nu are un cap limpede care să scoată țara la liman.

0 comentarii: