La muzeu - Cultură şi decoraţiuni interioare

duminică, 22 ianuarie 2012

Eşti român, deci ce poţi să faci într-o sâmbătă? Te uiţi pe pereţi, normal. Vezi că lipseşte ceva, apoi îţi dai seama ce şi ieşi din casă. Vrei să-ţi cumperi carpetă cu „Răpirea din serai”. Cică e un fel de showroom deschis nu de mult, ba chiar temporar, deci clar de fiţe. Într-un loc de-i zice MNAR, un muzeu sau aşa ceva.

Ajungi acolo, intri într-o sală mare, începi să cauţi ce te interesează. N-au modele cu „Răpirea din serai”, că pe vremea aia tocmai se chinuia copilu-minune (Mozart, nu Adrian, fost manelist şi politician) s-o inventeze. Au însă nişte ditamai carpetele cu alte poveşti, cu madame semi-dezbrăcate, tipi musculoşi şi cai, care parcă seamănă, dar nu de tot. Ia să ne uităm deci mai de departe – că, la dimensiunile astea, de aproape nu se văd decât rosăturile, ondulările texturii şi punctul de ţesătură. Ăla atât de mărunt încât a determinat, prin confuzie şi prin scurtătură tehnologică, fireşte, metamorfoza numelui „Gobelin”, manufactura care-a făcut faima tapiseriilor regale franceze (din care la unele tocmai te uiţi în timp ce gândeşti asta, ceea ce constituie mare parte din farmecul experienţei expoziţionale în cazul de faţă), în „goblenul” cu care şi-au omorât ochii trei mătuşi, două bunici şi – insuficient încât să lase lumea în pace – babele din faţa blocului. „Beauvais” şi „Savonneries” o fi fost mai greu de românizat, sau, poate, o fi fost la mijloc vreun criteriu ierarhic. La urma urmei, Gobelins a fost prima.

Unele au vreo opt metri pe zece, iar de aproape par şi mai mari. Hm. Casa pe care ai lăsat-o în urmă (şi speri, ajuns în punctul ăsta al raţionamentului, c-ai încuiat-o) are atâţia cu hol cu tot, ba chiar, dacă nu măsori pe diagonală, s-ar putea să fie nevoie să incluzi şi preşul din faţa uşii. Din fericire pentru ele, o fi avut la dispoziţie mai mult spaţiu la Versailles sau prin alte castele. După cum aveau şi un public mai dispus să le privească şi să înţeleagă ceva din ele decât fâţa de alături, care-şi întreabă escorta (a cărei escortă pare), într-o sală liniştită şi plină de oameni concentraţi: „ce se oboseau ăştia, erau tâmpiţi?”.

Brusc, devine cumplit de fascinantă descendenţa regală franceză în relaţie cu manufacturile, dezvoltată în mod oportun pe un panou poziţionat în aşa fel încât să trebuiască să te întorci cu spatele. Cică nu-i frumos să râzi de idioţi, că-i descurajezi să mai vină la muzeu.

Treci cu ochii şi cu mintea peste temele mitologice (te gândeşti că aveau ăia o predilecţie teribilă pentru nuduri grăsune, draperii agitate şi flori omniprezente, moment în care îţi aduci aminte de nişte „Baroc” şi „Rococo”, pesemne curente artistice care explică situaţia) şi peste istoriile slăvitoare de regi (te gândeşti că Ceauşescu era totuşi un ageamiu în megalomanie şi că francezii de azi ar putea scoate nişte ironii jenante şi pe tema asta, dacă tot se joacă de-a comicii). Mai amuzant decât toate e cum s-a mutat accentul de pe ultimele pe primele când a fost caz de revoluţie. Ce de istorie modernă poţi să recapitulezi cu ochii în nişte tapiserii vechi de patru secole, monşer.

Întorcându-te cu gândul la tapiseriile de la faţa locului şi informând amabil un tânăr dezorientat că tapiţeriile şi tapiseriile nu-s chiar acelaşi lucru şi că, oricum, nu e recomandabil să se refere la operele aduse aici cu ajutorul Institutului Francez, al Ambasadei şi al muzeului unde stau ele de obicei, cu termenul „tapiţerii”, descoperi aşa: nişte unii care răpesc nişte unele, nişte unele care cântă, nişte altele care dansează, nişte unii care se luptă, nişte mulţi care nu fac mare lucru, dar dau bine-n poză şi ghirlande cu steme peste toţi şi toate. Care şi cum, n-are decât să se ducă fiecare să vadă, expoziţia ţine până pe 26 februarie. Să nu cumva să uitaţi să cereţi o carpetă pentru acasă, la ieşire, că acuşi se termină.

0 comentarii: