"După mine, o zi..." de Ioan Dan Nicolescu ( II )

duminică, 22 ianuarie 2012

Ioan Dan Nicolescu posedă ingeniozitate narativă şi un rar simţ al limbii. Scena vânătorii este exemplară.  Scriind două istorii, Artemie consemnează, într-una dintre ele, adevărul :
" Cum şedea ei aşa şi omora - că şi puseseră rămăşag ; care dă jos peste zece ciute, cinci vulpi, doi mistreţi ş-un urs, acela va bea de la Vodă o lună de zile ; iar care va fi de tot întâiul să bea tot anul de la toţi - odată s-au rupt tufanii şi-n huiet, ca o furtună mare, ca un vânt grozav, au ieşit un urs. Şi văzându-l aceia s-au înfricoşat tare şi-au fugit toţi, că fiara nu răbda pe nimenea în jur ; nice căini, că i-a rupt ca pe oi cât se spânzura ei de el,  da era prea mare şi rău, nice om. La comisul Savel i-au dat o brâncă peste greabăn de-au zburat capul peste gât, aşa întreg. Ş-au venit hiara, răcnind spre Vodă, care a dat din puşcă da nu l-au lovit ci mai avan l-au întărâtat. Noroc că s-au aflat prin prejmă Ilioiu al Toaderei , om prost, de-a pus suliţă sub coapsa namilei şi-o au străpuns până în spate prin inimă. Şi când au căzut dihania, Vodă au tras jungherul, s-au dat în genunchi ş-au vârât hierul în urs de l-au făcut sită. Şi nimica nu zicea, numai băga hierul, icnea şi curgea sudoare de pe dânsul.. Iar când n-au mai putut, au căzut lângă leş cu spume la gură, cum face adesea de vreo doi ani încoace şi aşa l-au cărat, cu o lingură între fălci, să nu-şi reteze limbă din dârdâiala dinţilor. "
Scena e prea lungă ca s-o pot cita în întregime.  În loc să-l răsplătească pe salvator, Voico porunceşte ca acela să fie decapitat, fiindcă nu suportă mila unui om inferior.
Cu altă pană, dar în aceeaşi limbă savuroasă, narează Artemie întâmplarea în paginile oficiale. Motivaţia vânătorii este romantică şi deopotrivă domestic-familială :
" S-au înduplecat Vodă cât mai ales că Doamna Slamna pohtea la carne de iepure. Că era grea. Şi chiar ea i-a zis : << Du-te, Măria-Ta, că ăl mic râmneşte şi nu se face să nu-i dai ! >>"
În gura voievodului sunt puse vorbe înţelepte :
" Vânaţi cu ochiul şi cu mintea, numai aşa se umple traista sufletului.Ăsta-i lucrul cel mai de preţ ! "
Iată cum e redată şi scena cu ursul :
" Şi pe când umbla ei, iaca, mare năpraznă era să se întâmple : că s-aude huiet mare şi namilă de urs cât casa intră în mijlocul cetei mânios foarte. Cum ei sta pieriţi şi nici nu crâcnea, boala de urs înşfacă pe unul Ilioiu al Toaderei, om ce ţinea puşcile, îl ardică şi-l izbeşte de pământ, taman cum face cu oaia.  Apoi se suie pe el. Vodă, dacă vede primejdia în care intrase acel om - şi era om prost, nice velit, nice om prost, şedea şi el pe lângă curte, că-l luaseră pentru dusul puscilor şi belire de sălbăticiuni de-ar fi fost la o adică - era grozavă, scoate jungherul şi, dând glas mare - cum se dă când te-ncinge ursul - se prăvale asupră-i. Şi până să se dezmeticească cei din jur, străpunge pe hiară drept în inimă, hiara este moartă, iară Vodă se saltă de pe ea şi zice : << Au pohtit Doamna noastră spată de iepure, acuma îi dăm brâncă de urs ! Că decât să iasă pruncul fricos ca iepurele, mai bine tare ca ursul ! >>. Aşa au grăit el şi nemica alta n-au păţit, cât numai şi-au stricat în îmbrăţişare doi bumbi de la găitan.
Apoi au luat pe Ilioiul şi l-au dus la curte ; unde doftorul curţii, Şileru, au făcut ce-au putut ; dar Ilşioiul, bietul s-au făcut scăpat spre cele veşnice. Şi plângea Vodă ca după un frate şi zicea că omul, de-i el strălucit ori prost de tot, tot om e ; şi când moare unul, parcă ar muri toţi, aşa trebuie să ne gândim. "
Voico găseşte, chipurile, o modalitate de a ajuta familia mortului, cumpărând... găini de la soţia Lui Ilioiu, la preţuri exorbitante.
Ca orice satrap, Voico visează la o ctitorie măreaţă. Face o sală de ospeţe nemaivăzută şi îşi comandă o oglindă miraculoasă. După ce el, Voico, se va privi o dată în ea, oricine se va uita în luciul argintiu nu se va mai vedea pe sine, ci va zări chipul domnitorului ! Voico are şapte sosii - naratorul îi numeşte "ipochimeni", îmbogăţind semantic arhaismul respectiv -, fiecare fiind specializat într-un domeniu bine precizat. De exemplu, una dintre dubluri ştie mai multe limbi străine. Când vin oaspeţi, ipochmenii se perindă, pe rând, la masă şi se schimbă între ei, prefăcându-se că se duc la umblătoare. După cantităţi uriaşe de mâncare şi băutură, în final apare adevăratul Voico, proaspăt şi treaz, uluindu-i pe toţi.
Pentru a-l supraveghea pe Artemie, Voico îl deghizează pe un oarecare Picu în înger. După ce iscoada află tot ce gândea Artemie, se întoarce la vodă şi îi raportează totul, iar Voico îl execută. Precum un despot medieval autentic, Voico are un măscărici cu care se sfătuieşte. Ilea, bufonul, este singurul om de la curte care are voie să spună adevărul despre domnitor. Discuţiile despre spaimă dintre Voico şi Ilea, aşezate simetric la începutul şi la sfârşitul romanului, îşi au rostul lor. Teroarea pe care Voico o ridică la rang de lege se întoarce, în final, împotriva sa.
Înlăturat de la putere de Artemie, care beneficiază de sprijinul turcilor, Voico intră în oglinda miraculoasă şi se face pierdut. Îi rămâne numai chipul care se face văzut de câte ori cineva cercetează obiectul cu pricina. Secvenţe de mare artă narativă sunt presărate peste tot în roman. Întâlnim şi idei de o aleasă frumuseţe, cum ar fi aceea că adevărul se ascunde cel mai bine nu prin minciună, ci prin alt adevăr. Către sfârşit, din carte ar fi putut lipsi vreo şaizeci de pagini, iar textul ar fi avut de căştigat în fluenţă şi relief artistic.  Sigur, ne este uşor să facem asemenea observaţii privind din exterior, dar obiecţia e măruntă : lungirea discursului epic ( devenită, de la Nicolae Breban încoace, o boală a tuturor romancierilor autohtoni ) nu afectează valoarea indiscutabilă a creaţiei lui Ioan Dan Nicolescu.  În orice caz, finalul este foarte reuşit, iar " După mine, o zi..." este o creaţie memorabilă, aproape o capodoperă, şi poate fi pusă alături de Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Sunt cele mai bune două romane istorice româneşti, moderne.
La vremea sa, Ioan Dan Nicolescu a fost apreciat de exegeţi de prestigiu. Cunoscutul critic, istoric literar, eseist şi prozator Alex Ştefănescu notează pe ultima copertă a volumului : " Ioan Dan Nicolescu oferă cititorilor unul dintre cele mai frumoase romane istorice care s-au scris în limba română. Autorul este încă tânăr, dar asemenea unui sihastru din poezia lui Eminescu ştie să stea retras şi să plutească în reveria unui trecut etern. Personajele sale, pe jumătate ascunse într-o umbră rembradtiană, se duelează la nesfârşit cu ajutorul cuvintelor. Din când în când câte o sclipire piezişă a spadelor lor iscusite ne face să tresărim, de parcă ne-ar atinge şi pe noi. "
Subscriu, cum se spune, cu ambele mâini.

0 comentarii: