"După mine, o zi... " Un roman de Ioan Dan Nicolescu ( I )

vineri, 20 ianuarie 2012

Este nedrept că nu se mai vorbeşte deloc de Ioan Dan Nicolescu, un prozator foarte înzestrat şi original, a cărui activitate literară îşi are centrul de greutate înainte de 1989. A publicat următoarele cărţi : Rana statuilor, roman, Ed. Cartea Românescă,  1977, Legătura de chei , proză scurtă, 1980, Sărbători marţiale, roman, 1980 şi După mine, o zi... , roman, 1983.  Dintre ele, am citit Rana statuilor şi După mine, o zi... şi mărturisesc că am fost impresionat de forţa artistică a romancierului. Din lipsă de timp ( dar şi din alte motive ), nu mai scriu recenzii. Mă limitez la consemnarea unor impresii de lectură, în cât mai puţine cuvinte. Încerc să propun idei prin care să surprind unicitatea unei cărţi şi ceea ce are aceasta, în structura sa, nou şi captivant.
Rana statuilor este o carte construită pe structuri mitico-folclorice, în care metafora şi lirismul sunt esenţiale. Din câte ţin minte, Marin Preda a ţinut manuscrisul romanului multă vreme la editură, insistând ca Nicolescu să elimine din text ceea ce părea poezie şi nu proză.
Am recitit, de sărbători, ultimul op al lui Ioan Dan Nicolescu.
Mi-am pus întrebarea, încă de la prima lectură, cum se face că acest volum a putut apărea în timpul lui Ceauşescu. În definitiv, este o operă despre Putere, mecanismele acesteia fiind dezvăluite, expresiv, apăsat şi explicit. Voico, feudalul gospodar şi cu noroc în toate, ia puterea după ce îl alungă pe fostul domnitor şi devine un tiran crud. Prin înscenări grosolane scapă de oamenii incomozi şi îi apropie pe alţii. Mitropolitului îi vâră în pat un călugăr tinerel. Pe Artemie, un alt călugăr, îl corupe cu cea care va deveni soţia a trei domnitori. La început, ca şi la sfârşit, romanul trenează. Discuţiile dintre Artemie şi Teofil, stareţul mănăstirii şi viitorul mitropolit, sunt greoaie şi încâlcite, dar impregnate de înţelepciune creştină şi având un parfum arhaic inconfundabil. Frumuseţea şi valoarea textului fiind de netăgăduit, mă gândesc în ce măsură După mine, o zi... ar putea fi tradus în alte limbi. E cazul şi celorlalte două cărţi româneşti cu subiect istoric, dar cu o problematică ţinând de cea mai fiebinte actualitate : Princepele lui Eugen Barbu şi Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Un bibliofil îmi scria, într-un comentariu, că Princepele este mult prea încărcat de arhaisme ( unele inventate de autor, spun eu ) care îl fac aproape de necitit, opinie pe care o împărtăşesc. Ce să mai vorbim, în această situaţie, de bariere lingvistice !
Romanul e plin de găselniţe care de care mai ingenioase. Ascensiunea lui Artemie, ajuns mare vornic şi după aceea domnitor, este excelent urmărită. Ca şi Procopius din Cezareea, el scrie două istorii : una oficială şi alta secretă, în care consemnează toate crimele lui Voico. Acesta îl spionează pe cronicar, îi citeşte textul şi uneori îl mustră pentru inexactităţi. Din După mine, o zi...  ar merita să cităm copios, dar spaţiul nu ne permite. În timp ce Artemie şi Teofil poartă discuţii teologice şi filozofice ( Dumnezeu, credinţă, adevăr, etc ) un alt călugăr, dus cu pluta, vine şi urinează, în puterea nopţii, pe uşa chiliei lor, ca să poată spune a doua zi că diavolul a vreut să-i spurce : " Artemie auzi un ţîrîit la uşă, de parcă cineva şi-ar fi lăsat udul. Apoi un oftat şi paşi dupăind, firişorul se prelinse în chilie înaintând sprinţar, luminat de lună..." Voico aranjează cu un necunoscut, căruia îi promite bani, ca respectivul să se dea sol turcesc, iar domnitorul să-şi arate curajul în faţa oprimatorilor. Falsul sol vine în diuvan, Voico îl tratează cu obăznicie, apoi îl porcăie şi porunceşte să i se taie capul. Zadarnic strigă bietul om că nu aşa a fost înţelegerea. În scurt timp, Voico devine o fiară turbată, dar iată ce scrie istoricul Artemie : " Lume, dacă eşti cu ochi şi minte, stai să te minunezi : de unde virtutea, de unde mila, de unde hărnicia, i-au venit acestui Voico Voievod ? Care din cei ce-au stat înainte în scaunul Ţărei au străluminat mai curat ca El ? Câţi falnici cari au fost -  şi-au încălărat pre umerii largi ai acestui pământ mulţi străuciţi şi de tot luminaţi domni - s-aseamănă acestuia care, neodihnit, nemâncat, nebeut, veghează şi la cel mic şi la cel mare, lăsându-se pre el ? " Voico tocmai îl ucisese pe Ilioiu al Toaderei, om cu familie şi copii, fiindcă în timpul unei vânători, ţăranul îi salvase viaţa voievodului, intrat în ghearele unui urs !

0 comentarii: