Daniel Payot - Nostalgia oraşului

marți, 21 februarie 2012

“Oraşul”, în chip ciudat, a devenit la rîndul său obiectul unei nostalgii. El, care atîta vreme se va fi înfăţişat ca viitorul însuşi al civilizaţiei, fie că ne bucurăm după legea unui progresism urbanofil sau fie că vedem în el, în mod reactiv, distrugerea oricărei experienţe autentice, profunde, naturale şi tăcute a spiritualităţii, e evocat de-acum – cel puţin în Nord – drept capodopera ameninţată a socialităţii, ce s-ar cuveni salvată de la o necruţătoare împotmolire. “Oraşul”, a cărui figură alegorică ar fi atunci Veneţia înghiţită de propria-i lagună, ar dispărea în valurile şi fluxurile unei ordini mondiale categoric urbanicide, ale unei legi a pieţei şi ale industriei culturale, a cărei ineluctabilă expansiune nu se mai poate mărgini la spaţiile limitate şi saturate ale oraşelor.

După ce l-a construit, capitalul ar vrea să spună acum “oraşului” că, în fond, nu mai are nevoie de el. Iar secolul nostru s-ar încheia, între altele, cu acest sentiment că “oraşul”, forma-oraş, nu se mai află în faţa noastră, ci în spatele nostru: experienţă poate inedită, căreia ar trebui să-i măsurăm atunci noutatea şi după care nu ne mai îndreptăm către oraş, ci am început să ieşim din el. “Oraşul” ar fi oare, pentru noi, ceva aparţinînd trecutului?

O mişcare cel puţin dublă ar autoriza acest sentiment şi această interogaţie: pe de o parte, “Oraşul” ar deveni caricatura emoţionantă a lui însuşi, reprezentarea în mic a ceea ce fost necesitatea sa, macheta hegemoniilor sale trecute, provincia plină de farmec a unui obiect urban mult mai vast, ce va fi numit bunăoară “aglomeraţie”; în acest ansamblu în expansiune, şi ale cărui forme sînt multiple (periferii, zone pavilionare, urbanizări noi în jurul concentrărilor de supermagazine), specialitatea oraşului ar fi, în principal, reprezentarea: reprezentare politică, reprezentare a bogăţiei, sedii sociale ale întreprinderilor, spectacole; străzi pietonale, magazine de lux, primării sau prefecturi, cîteva teatre, pretutindeni bănci şi societăţi de asigurare, cartiere întregi de birouri, Simbolicul ar fi ceea ce rămîne din oraş, dar el l-ar locui de unul singur, izolat, adică expus în indicele său maxim de puritate, fără amestec: oraşul, tendenţial, nu mai este locuit, adică nu mai este locuit decît de cei a căror condiţie socială constă în a face să circule, între zidurile noii provincii, semnele unei funcţionări generale a cărei eficacitate se află în altă parte – sau nicăieri, sau pretutindeni: această provincie nu se diferenţiază de nici o capitală, ea nu face decît ă ofere o reprezentare de sine unui capital ce nu mai trebuie să treacă de-acum prin înscrierea urbană, spaţială şi temporală, a propriei sale efectivităti. Simbolicul şi locuirea sînt tratate separat, ca două ordini de probleme tehnic diferite: că ar putea exista sens în faptul de a locui, aceasta pare din ce în ce mai puţin demn de atenţie. 

Şi, oricum ar sta lucrurile, “Oraşul”, în noua sa simbolizare, purificată şi igienică, nu mai este locul unde converg şi coabită medii, clase, meserii, etnii diferite: tendinţa este mai degrabă de reunire a celor care se aseamănă în districte specifice şi de multiplicare a districtelor asigurînd o etanşeitate considerată vitală pentru cei care au şansa de a le ocupa pe cele mai bine înzestrate şi uneori şi de către ceilalţi. “Urbanism” pe care l-am putea numi “tematic”, aşa cum se spune pentru festivaluri sau expoziţii, partiţie a claselor şi teritoriilor.

Pe de altă parte, adică în Sud, realitatea concentrărilor urbane, gigantice şi dramatice, pare să exceadă definitiv conceptul pe care credeam că-l avem pentru “Oraş”. Aici, nu există armonioase dispuneri în jurul unui “centru” simbolic, agora este “squattée” de către nevoiaşi, al căror aflux depăşeşte dinainte orice regularizare posibilă:

“Majoritatea oraşelor din Sud nu au mijloacele de a planifica primirea celor veniţi şi de a prevedea locuinţe, locuri de muncă, servicii sociale, educative şi sanitare pentru aceste mase de noi imigranţi. (…) De asemenea, aproape 600 de milioane de fiinţe umane – jumătate din populaţia oraşelor din Sud – trăiesc în condiţii îngrozitoare, în mahalale, fără canalizare, adesea fără apă, fără igienă. (…) Sărăcia este cea care modelează aceste megapole déglinguées precum şi creşterea lor haotică şi incontrolabilă. (…) Sărăcia urbană va constitui una din problemele cele mai explozive ale secolului viitor”[1].

Aici, există proliferare, iar concentrarea urbană este încă viitorul, dar e catastrofică, iar ceea ce se întinde astfel nu mai este “oraşul”.

Din cele două părţi, aşadar, şi în realitatea acestor multiple partiţii şi segregări, epoca noastră ar fi cea a trecerii de la o formă urbană pe care o recunoşteam ca fiind “oraşul”, ca manifestînd sau actualizînd ideea sau conceptul de “oraş”, la forme care, deşi prelungesc şi extind acest concept, dar pentru că acest concept devine emfatic, sau exorbitant, sau monstruos, debordează în chip absolut şi ireversibil chiar numele său şi în orice caz singurarul acestui nume: “oraşul”.

De unde nostalgia, apelurile pentru “a salva oraşul” şi pentru a-i regasi esenţa. Iar aceasta poate într-adevăr să pară ciudat: căci, în fond, urbanofilia intelectuală, culturală, literară, politică, nu s-a dezvoltat oare îndeosebi ca ideea unei comunităţi vii, circulatorii, scandate de o multitudine non-totalizabilă de evenimente, de şocuri, de întîlniri, de schimburi? N-ar sugera ea oare că toate acestea se dezvoltau tocmai pe absenţa oricărei întemeieri definitive, a oricărei ordini necesare, a oricărei naturalităţi constrîngătoare? Nu era “oraşul” mai întîi experienţa, fericită şi dificilă, bogată şi distructivă, dar vie mereu, a unei deteritorializări, iar urbanofilia n-a tins întotdeauna să protejeze această experienţă împotriva tuturor recursurilor conservatoare şi reacţionare la ordinea autentică, împotriva a tot ceea ce propovăduiesc ideologiile înrădăcinării, ale apartenenţei la naturalitate, ale autorităţii propriului şi, în cele din urmă, ale comunităţii ca totalitate organică? Dar cum să nu vedem atunci un paradox în aceste declaraţii care, în numele unei concepţii care face din “oraş” exerciţiul însuşi al diferenţelor, şi pentru “a salva” astfel aria relaţiilor nenumărate şi ireductibile la orice figură a originii, sînt oarecum obligate să presupună o identitate a “oraşului”, o definiţie bine construită şi mai mult decît asta: o substanţialitate, o ordine proprie pe care trebuie acum să o afirmăm în mod pozitiv pentru că e pe cale de distrugere, pentru că ne opunem procesului disoluţiei sale, pentru a opri acest proces şi, astfel, pentru a restabili “oraşul” în ideea sa? Nu riscă oare urbanofilia contemporană, dezvoltînd acest tip de legitimare, să cadă în capcana care ar consta în a apăra oraşul, adică arealitatea diferenţelor şi a finitudinilor radicale, în numele orginarităţii, al identităţii sale şi al autenticităţii sale – ca o nouă origine pierdută?

(Traducere de Ciprian Mihali)


[1] Ignacio Ramonet, “Supplique pour le genre humain”, editorial pentru numărul special din Le monde diplomatique intitulat La ville partout et partout en crise (Oraşul pretutindeni şi pretutindeni în criză), octombrie 1991, p. 7.

0 comentarii: