Jean-Luc Nancy - Despre criza si revenire

miercuri, 15 februarie 2012

Schema revenirii

La drept vorbind, tot ceea ce se înfăţişează în forma revenirii, sau sub semnul revenirii, este, în principiu, închis în sine. Dacă am vorbit de “revenire”, am făcut-o din simplă comoditate şi ca să mă servesc, pentru început, de un enunţ oarecum stereotip: “revenirea problemei sensului”. Dar problemele nu revin în istorie, tot aşa cum nu revin nici chipurile indivizilor. Istoria e leibniziană prin aceea că se supune principiului imposibilităţii indiscernabililor. Cele aproape douăzecişiopt de secole de Occident par, fără îndoială, marcate de repetiţia periodică a crizelor, în timpul cărora o configuraţie de sens se destramă, o ordine filosofică, politică, spirituală se descompune şi, în slăbirea generală a certitudinilor şi reperelor, se deplînge sensul pierdut, se încearcă regăsirea lui sau inventarea unui nou sens. Am cunoscut astfel – cel puţin – o criză a lumii greceşti arhaice, o criză a lumii greceşti clasice, o criză a lumii romane, o criză a lumii creştine şi cunoaştem în prezent (e vorba de toată istoria secolului XX) o criză a lumii moderne. Dar nu e deloc sigur că succesiunea acestor episoade critice înseamnă “revenirea” a ceva (dacă nu chiar revenirea unei anumite reprezentări a “crizei”) sau, mai precis, nu e sigur că o interpretare în termeni de “revenire” (care este cel mai adesea solidară cu reprezentarea în termeni de “criză”) e suficientă, cel puţin pentru o gîndire care nu e prea comodă.

Punctul de vedere al “revenirii” tratează fiecare criză în mod identic şi ca reproducere a unui aceluiaşi episod. Oricît de variate ar putea să fie discursurile ţinute din acest punct de vedere, tipologia lor fundamentală se reduce la un model unic: în criză, sensul este pierdut din vedere, dar, la capătul crizei, atunci cînd i se risipesc ceţurile şi cînd se i epuizează rătăcirile sau extravaganţele, exigenţa sensului reapare, intactă şi imposibil de ignorat. Revenirea înseamnă deci, în primul rînd, că nimic nu fusese cu adevărat pierdut şi că nici durata crizei, nici abundenţa şi intensitatea manifestărilor sale n-au putut altera în profunzime o anumită Idee (o schemă, o paradigmă, uneori o normă) a Sensului. “Acum toate disciplinele sînt restituite”: această expresie a lui Rabelais este emblematică pentru toate teoriile revenirii – renaştere, restituire, restaurare, redescoperire…
În acest fel, de o vreme încoace, numeroşi sînt cei care se grăbesc să pună între paranteze nici mai mult nici mai puţin decît cele două secole care ne separă de Kant, pentru a proclama revenirea unei anumite Raţiuni – critice, etice, juridice, normative şi umaniste – a cărei puritate şi necesitate se crede că n ar fi fost practic atinse de gîndirile dialecticii, ale istoriei, ale economiei, nici de gîndirile angoasei, ale literei, ale corpului şi, mai ales, de această gîndire de sine (reflecţie, interogare, radicalizare, genealogie, depăşire, destrucţie, deconstrucţie etc.) în care filosofia s a angajat (adică s a rătăcit, ni se explică) de la Kant încoace. Alţii propun operaţii de o şi mai mare anvergură: criza ar fi început şi, de aceea, lentul şi tăcutul proces al Revenirii imaculate ar trebui şi el să înceapă, odată cu Descartes, cu Contra-Reforma sau chiar cu Părinţii Bisericii. Dar există, de asemenea, aşa cum se cuvine, o versiune mai puţin istorizantă, pentru care ceea ce revine şi ceea ce trebuie să revină este un anumit simţ comun, o raţionalitate evidentă, verificabilă de către toţi în justeţea măsurii sale şi în limitele pretenţiilor sale: ea nu are vîrstă, e un Solon al gîndirii. Şi încă de la începuturile sale, Occidentul nostru aşteaptă sau proclamă, în mod alternativ, întoarcerea lui Solon, care ar trebui să educe din nou cetatea, comunitatea ei, să le cizeleze moravurile şi ideile.
Fără îndoială că această schemă se prezintă rareori astăzi cu atîta simplitate, căci nu mai e întru totul posibil, de acum înainte, să propunem, fără alte formalităţi, neutralizarea unei anumite părţi a istoriei. Nu mai e întru totul posibil să facem ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic de care să trebuiască să ţinem seama, fie şi numai pentru a ne conforma cu prudenţă unei anumite reguli elementare a conştiinţei moderne (nu ne mai permitem în mod deschis toate brutalităţile gîndirilor intempestive…). Se va recunoaşte, aşadar, ici şi colo, că a existat efectiv o oarecare necesitate parţială în cutare sau cutare aspect al crizei: e clar că nu se putea rămîne la metafizica clasică, şi nici la Lumini. În filosofie, ca şi în politică – dar toate acestea nu sînt, fără îndoială, decît o chestiune de politică filosofică şi de filosofie politică –, reacţia pură şi dură nu este în favoarea vremurilor noastre. Dar poate că, în acest fel, ea este cu atît mai insidios şi mai profund reactivă. De aceea, dacă se admite că trebuie să trăim în timpul nostru, se neagă, în fapt, că trebuie să gîndim acest timp. Iar aici schema îşi regăseşte toată forţa masivei sale simplităţi. Trebuie să gîndim împotriva acestui timp, sau în ciuda acestui timp, pentru că el este încă timpul crizei. Împotriva lui şi pentru a i pune capăt, trebuie să gîndim cadenţa revenirii şi, pornind de la ea, dincolo de acest timp, trebuie să gîndim reforma şi reînnoirea.
Acest refuz sau această eschivare în faţa unei gîndiri a timpului prezent este deja ea singură mărturia uitării filosofiei. Într adevăr, printre propoziţiile inaugurale ale filosofiei epocii contemporane, nici una nu e mai uitată sau mai greşit înţeleasă decît celebra frază a lui Hegel: “Bufniţa Minervei nu şi ia zborul decît la căderea serii”. Ceea ce semnifică această frază este stabilit fără ambiguitate de către contextul său:

“În ce priveşte individul, fiecare este desigur un fiu al timpului său; aşa este şi filozofia, timpul său este prins în gînduri. Este tot atît de nebunesc a şi închipui că o filosofie trece dincolo de lumea contemporană ei ca şi a crede că un individ sare peste timpul său… Dacă teoria sa depăşeşte de fapt aceste limite, dacă el îşi construieşte o lume aşa cum trebuie să fie, atunci această lume există desigur, dar numai în părerea sa – un element slab în care se poate imagina orice” .
   
“Căderea serii” este deci o anumită împlinire, evenimentul şi advenirea unui “timp prezent”, care este realul: filosofia este ceea ce gîndeşte realitatea prezentă (singura…), gîndind prezentul, prezenţa şi prezentarea realităţii. Atunci cînd distingem, în provenienţa acestui prezent, cele de care vom ţine seama de cele pe care le vom aşeza în rubrica “deliruri ale crizei”, am derealizat deja realul. “Am sărit peste timpul nostru” înapoi, ca să sărim mai bine înainte, către revenirea restauratoare. Făcînd trierea în istorie, ne-am interzis deja să gîndim mişcarea reală care se desăvîrşeşte în prezentul real, mişcarea zilei pe care o încheie şi o prezintă noaptea – şi care ne aduce în zorii unei alte zile reale. Şi asta nu pentru că ar trebui să luăm în bloc toate datele trecutului, pentru a încerca să înghiţim, fără deosebire, întreaga lor masă… Gîndind provenienţa prezentului, filosoful gîndeşte istoria, o ordonează într o nouă aprehensiune (adică nu numai că scrie o altă istorie, ci gîndeşte altfel ideea însăşi a istoriei). Dar filosoful nu reface dinainte o istorie conformă normei revenirii a ceea ce precedase această istorie. Şi delirele, excesele, greşelile ori crimele reclamă să fie înţelese de către gîndire: şi asta nu pentru a da dreptate demenţei, prostiei ori voinţei de rău, ci pentru a face dreptate realităţii care le-a permis, care le a provocat sau care a fost marcată de ele. Căci a preconiza pur şi simplu întoarcerea la legea pe care crima a încălcat o nu înseamnă a gîndi crima: înseamnă doar a evita s-o gîndeşti, fără a evita, dimpotrivă chiar, posibila sa repetare.

0 comentarii: