Jean-Luc Nancy - Oraşul în depărtare (fragmente)

vineri, 17 februarie 2012

Oraşul deschide spaţiul unei libertăţi care nu se măsoară totuşi în termeni de autonomie sau de independenţă. El este o lume de emancipare, dar nu este reglat pe modelul împlinit al unei cetăţenii sau al unei civilităţi. Urbanitatea este mai subtilă şi mai delicată, mai dificilă şi mai opacă. În acest sens, ethos-ul oraşului nu este un ethos politic. El este mai mult sau mai puţin decât asta, el este de o altă specie, mai şlefuită şi mai puţin poliţienească, mai liberă şi mai puţin suverană. „Energia străzii” este mai dezordonată şi are mai puţine orizonturi decât pulsiunea politică: ea este mai dezlănţuită, se  consumă mai mult.

Scrutat prin spectrul politic tradiţional, oraşul ar avea când reflexii imperiale, când nuanţe anarhiste. Dar acest spectru nu e potrivit: oraşul nu e un stat mai mult decât e teritoriul unui trib. El nu se confundă cu civitas: el este în retragere sau în exces faţă de întocmirea unei cetăţenii. El este mai deschis, mai puţin juridic, mai material, mai puţin formal, mai ingenios, mai puţin responsabil, mai aventuros. Fără îndoială, cetatea este în oraş : dar oraşul o debordează de departe, el clocoteşte dincolo de piaţa publică, ca şi dincolo de locuinţa privată.
 
În el nu domneşte nici intimitatea comunităţii, nici rânduirea colectivităţii, nici reglementarea proprie adunării. Însă el  e, în  schimb, cel  care dă  lui a-fi-împreună-cu regimul său deplin.  A-fi-împreună-cu [être-avec, Mitsein] numeşte puţin neîndemânatic ceva pentru care nu avem nume: nici comuniune, nici comunitate, nici asociere, nici grup. Mulţimea e mai apropiată de el, şi  aparţine oraşului, dacă nu cumva o fi invers. Dar mulţimea se preface repede în hărmălaie, chiar panică, şi vorbim aici de altceva: de o multitudine care amestecă şi care deosebeşte într-o singură mişcare.

Unul printr-un toţi împreună, toţi precipitaţi unii împotriva celorlalţi şi unii de-a curmezişul celorlalţi, într-o geometrie urbană în care paralelele se taie şi se ignoră simultan.  Mulţimi  numeroase se ating în toate punctele şi se dispersează ca roiuri hăituite, ca ciorchini dezghiocaţi.

Fără îndoială există imagini, şi chiar e nevoie de ele. New York-ului îi place să-şi spună că el e N.Y., the big apple, sau Noto, Noto, „perla barocului sicilian”, în timp ce Alexandria, Pekin şi Sankt-Petersburg nu uită nimic din aura depusă din măreţiile de odinioară, la fel cum Parisul îşi înconjoară Place Concorde cu figurile de piatră ale marilor oraşe ale naţiunii. Dar aceste imagini sunt cărţi poştale. Recunoaştem în ele Roma după San-Pietro, Sevilia după Giralda şi Rio după Corcovado. Cartea poştală este pentru identitatea oraşului ceea ce este fotografia de identitate a unei persoane pentru aceasta : inexpresivă, fără densitate, contrariul unui portret, un fel de indiciu sau de icon, în sens informatic; un semn de recunoaştere şi nu o prezenţă sau o întâlnire.
 
Un oraş: avem întâlniri în el şi, de asemenea, îl întâlnim. Dar nu este întâlnirea cu cineva, cu o unitate individualizată şi bine conturată: e o traversare cu impresii şi tatonări, cu ezitări şi aproximări. De fapt, e o apropiere care nu se încheie, e o întâlnire al cărei loc şi, poate, a cărei persoană, se deplasează.
 
Oraşul este fără chip, dar nu fără trăsături. El n-are o privire, dar are un fel de a întâmpina, sau chiar mai multe. El nu se lasă (sur)prins sub o identitate, se lasă atins prin parcursuri,  urme,  schiţe. Între cartea poştală ţipătoare şi descrierea geosociometrică, care uită amândouă oraşul, există loc pentru această abordare care se cheamă literatură : o scriere a oraşului, cronica sa, romanul său, poemul său, o identitate lucitoare şi lunecoasă, fugară ca îmbinările de fraze. Nu-i o întâmplare că oraşul a bântuit atâtea naraţiuni, obsedant, copleşitor şi monstruos, himeră de peisaj şi de personaj, sau cadru el însuşi urzit în pânza tabloului, Balzac, Dickens, Baudelaire, Zola, Dos Passos, Miller, Apollinaire, Claudel, Döblin, Bailly, atâţia alţii...

E întotdeauna şi un mănunchi de trăsături despicat, o compoziţie fisurată. Singura constanţă, probabil, a oraşului în oraş: diviziunea bogaţilor şi săracilor, îndepărtările lor, respingerile lor, la est sau la vest, în centuri sau în mansarde, în zone şi în semne. Reîncep mereu o expulzare şi o repetare, se întăreşte neîncetat domeniul burghez cu meterezele invizibile dar puternice care sunt chiriile, poliţele, prăvăliile de lux, codurile de securitate, materialele de construcţii. Burgensia a fost la origine redevenţa pentru a beneficia de scutirile de taxe ale burgului şi de privilegiile sale. Oraşul este scump şi o arată cu indecenţă şi insolenţă. Oraşul este sărac şi colcăie de lipsuri şi de expediente, pe aceste străzi pe care câteodată revoltele ridică baricade şi le depavează, pe care mizeria le străbate mereu şi care nu scapă de rătăcire.

Vrând-nevrând oraşul amestecă şi agită, separând şi dizolvând în acelaşi timp. Ne învecinăm, trecem foarte aproape unii de alţii, ne atingem şi ne depărtăm: este o aceeaşi mişcare generală. Suntem strânşi, corp la corp, într-un metrou sau pe o scară rulantă, maşină lângă maşină şi geam la geam, seara, de la o margine la cealaltă a străzii: perdele uşoare, lumini albăstrui de televizor şi câteodată, în noapte, muzica nervoasă a unei partide de dans, câteodată bănuiala unei scene tandre sau furioase.

Se amestecă aici toate accentele, toate sarcinile şi descărcările învecinării, ale atingerii şi ale distanţei, fâlfâiala lui cu care nu este nici înăuntru, nici în afară, la fel cum întreg oraşul este fără înăuntru sau înafară. „Înăuntru”, în casă, nu mai este oraşul, după cum nici „afară”, în plin câmp, iar oraşul este tocmai şi fără unul şi fără celălalt, topologia unei benzi a lui Moebius în care ductul de ieşire se întoarce în sine dar care nu se penetrează decât pentru a se extraverti.
 
Este vecinătatea, nici legătură, nici măcar raport, juxtapunere cu totul locală care nu face decât să schiţeze schimbul. Alunecare şi frecare, uşoară sau aspră, pe scară sau în stradă, la cinema sau în tramvai. Vecinul este foarte aproape fără proximitate, e departe cât să-ntinzi mâna sau bate vocea. Între noi pâlpâie un slab schimb de semnale, o corespondenţă imperceptibilă şi aleatorie. Iar morţii din cimitire sunt şi ei vecini cu maternităţi sau ateliere, săli de redacţie sau restaurante.

(Jean-Luc Nancy, Oraşul în depărtare, fragmente, traducere de Bogdan Sîrbu)

0 comentarii: