Soarele roşu

miercuri, 8 februarie 2012

Mă trezesc la şase dimineaţa, pentru a avea timp să ajung la şcoală. Îmi spun mereu că trebuie să merg încet şi să nu fiu stresat, dar de fiecare dată când pornesc, păşesc repede, de parcă aş pierde trenul. După zeci de ani de umblat cu bicicleta şi cu maşina, am uitat să mă deplasez pe jos într-un ritm sănătos.
E ger de crapă pietrele.  În iarna lui 1954 a viscolit nouă zile şi nouă nopţi în şir, dar nu a fost un frig atât de pătrunzător. Luna s-a lăsat ameninţătoate pe acoperişurile caselor, ca un imens soare roşu, prevestitor de rele.
Încep să cred că noi, românii, nu stăpânim arta de a-i conduce pe ceilalţi. Aproape toţi cei care ocupă o funcţie de conducere, oricât de lipsită de importanţă, pierd contactul cu realitatea, se comportă ca nişte zbiri incompetenţi şi consideră că instituţia cu pricina este o moştenire de familie : taie şi spânzură după bunul lor plac. Dacă şi un director de grădiniţă începe să creadă, după doi-trei ani,  că ocupă tronul Bourbonilor, ce să mai vorbim despre alţii ! Românii suferă de şefie acută. Adică principala problemă a unui manager este să ţină de scaun cât mai mult şi să-i elimine pe cei care îi periclitează poziţia. Ce mai contează competiţia, valoarea, rezultatele ? Nimic.  Problema este că nu ştim să ne alegem liderii, iar de la un punct încolo nu mai avem nici pe cine să alegem. Ne plac prea mult clovnii, comedianţii şi farsele ieftine. Şi pentru prostie plătim cu viitorul generaţiei tinere.
Probabil că fără aducerea unei dinastii străine la conducerea României, nu s-ar fi putut edifica o ţară cât de cât modernă.
Măcar cu numele. Cu mintea suntem tot în Evul Mediu.

0 comentarii: